ARBOR JURNAL
Prozator de cursă lungă, poet, dramaturg, jurnalist, eseist, dar și autor de scenarii – câte ceva din toate aceste direcții în care s-a dezvoltat ca autor Aureliu Busuioc (1928-2021) există în romanul său, Hronicul Găinarilor (2007): spiritul fin de observație, ironia, ritmul susținut, suspansul și caracterul cinematografic al narațiunii, meditația amară, dar și umorul care merge până la sarcasm, totul infuzat pe alocuri cu melancolia unui poet autentic.
Saga în cheie parodică a neamului Avădanei, Hronicul Găinarilor se deschide cu imaginea unei corecții comunitare – locuitorii din Roșcoveți îi aplică hoțului de găini Panteleu o bătaie soră cu moartea, urmată de ritualul umilirii publice al ungerii cu păcură, rezervat celor care încalcă regulile comunității. Mai mult mort decât viu, Panteleu, despre ale cărui origini cititorul va afla în curând detaliile necesare, părăsește în grabă Roșcoveții, fără să ajungă prea departe din cauza rănilor provocate de consăteni. Cum acestea îl împiedică să se îndepărteze prea mult de sat, Panteleu se prăbușește în apele unui pârâu, unde îl găsește Parascheva, vrăjitoarea-taumaturgă a Roșcoveților, care hotărăște să-l pună pe picioare și să-l ia de bărbat. Spre deosebire de legendele care stau la originea întemeierii oricărei așezări, și care mint și falsifică realitatea, în povestea ”tristă” și ”absolut reală” a așezării Găinarilor ”totul se petrece exact așa cum era normal să se întâmple”, avertizează naratorul de la început, într-un fel de captatio la fel de înșelătoare cum se vor dovedi numeroase dintre pistele de înțelegere a poveștilor din Hronic.
Parodierea unui gest întemeietor, exemplar, solemn și generator de energii creatoare dă tonul unei narațiuni unde carnavalescul, caraghioslâcul, grotescul, absurdul rămân cuvintele de ordine. De la neverosimila apariție pe lume a Găinarilor, datorată furtișagurilor mărunte ale unui lotru venetic și naturii voluntare a unei doftoroaie-farmazoane, la extraordinarele întâmplări care îi succed, totul e pus sub semnul aceleiași priviri ironic-amare, uneori îngăduitoare cu natura omenească și slăbiciunile ei, alteori necruțătoare, subliniind și îngroșând expresionist trăsături și caractere. De altfel, suntem avertizați de la bun început, nici Roșcoveții nu sunt altceva decât un târg neînsemnat, un cătun cu vreo cinci-șase bordeie, care ”nu avea rădăcini adânci ca să poată fi căutate și, mai cu seamă, descoperite prin cronici îngălbenite de vreme”. Totul stă, de altfel, sub semnul întâmplării nefericite și al accidentului istoric, căci satul ”răsărise pe vremea războaielor și împăcărilor dintre ruși și turci dintr-o sămânță aruncată întâmplător într-o văiugă”. După introducerea cititorului în istoria întemeierii Găinarilor, ca ”apendice” al Roșcoveților, narațiunea se va desfășura fragmentar, oscilând permanent între cursul poveștii lui Panteleu și cea a tatălui său, Pătru, și planul ”teoretic” al cărții, constituit din microcapitole eseistice, digresive, care așază aventurile protagoniștilor în ”ramă” – istorică, culturală, literară – , oferind adâncime textului. Autorul construiește și deconstruiește în permanență, invocând constant cititorul – artificiu prin care și-l apropie, provocându-l să participe la evoluția evenimentelor -, lansându-se în speculații istorico-filozofice asupra legendelor întemeietoare și istoriilor locale, asupra rolului cronicarului-povestitor, dihotomiei dintre formulele și procedeele literare de azi și de ieri, veridicității povestirii, naturii personajului, feminin sau masculin, mereu cu un clin d’oeil către actualitate și mereu în cheie ludic-ironică, făcând recurs la ficțiune ca la o parte inevitabilă a adevărului istoric.
Nimic din ce este omenesc nu e străin povestirii din Hronicul Găinarilor, de la râsul homeric la voluptatea ardentă și de la filozofarea amară la sila existențială. Personajele, memorabile, unele cu biografii fascinante, care coboară în adâncimea micilor istorii locale, se mișcă și trăiesc într-un peisaj al zădărniciei, sterp și sălbatic, care va deveni însă treptat, datorită celor doi întemeietori al Găinarilor, Panteleu și Parascheva, dezirabil și pentru alți locuitori ai Roșcoveților. Aceștia, ca orice cuplu primordial, care a reușit să ”îmblânzească”, odată cu ariditatea locului, și reticența și resentimentele comunității locale cu care împărtășește un trecut nu tocmai plăcut, hotărăsc să se căsătorească și să procreeze, iar copilul, de va fi băiat, va purta numele lui Pătru, pentru a asigura o continuitate în istoria familiei. Povestea celor doi, care curge în paralel cu cea a părinților lui Panteleu, are suspans și atmosferă, farmecul întâmplărilor aproape că-l convinge pe cititor că dragostea și dorința de a intra în rândul lumii vor fi salvatoare și cei doi – cinica și vicleana vrăjitoare de altădată și hoțul de găini – se vor mântui în noul paradis întemeiat la marginea Roșcoveților. Dar deznodământul ei nu va fi cel așteptat.
Panteleu Avădanei e un Iustinian Pibrac – întemeietorul lungului șir de călăi, întins pe opt generații, din romanul lui Michel Folco, Doar Dumnezeu și noi. El este un clochard pitoresc, amoral și uneori atașant în ticăloșia lui, ca orice ”orfan” al istoriei, victimă a lumii din jur și moștenitorul destinului nefericit al neamului Avădanei. În fond, povestea unei familii, întemeiată de Panteleu cu Parascheva, și a unui sat – Găinarii, pornește de la un furt și se fundamentează pe perpetuarea lui, în forme diferite (chiar și moartea lui Panteleu survine în urma unei tentative de furt): acesta aparține însă unui reprezentant al autorității, coruptul pârcălab care îl va priva pe Pătru de pământurile dăruite de Mavrocordat. Ca și tatăl său, Pătru, Panteleu duce cu sine blestemul sărăciei și instinctul furtigașului neînsemnat, menit să-i asigure subzistența, pe care-l practică inofensiv, ca pe un reflex necesar supraviețuirii, fără să recurgă la gesturi violente – chiar finalul său nefericit, neașteptat, e rezultatul unei întreprinderi în care este atras mai degrabă fără voia lui.
”Mult pătimita Basarabie”
Umorul picaresc, în tușe apăsate, detașarea ironică, mai cu seamă din părțile eseistice, persiflarea fină sau zeflemeaua groasă, calamburul explicit, cu efectul la vedere, burlescul unor situații de fapt dramatice, condus cu o mână sigură până la absurd – Aureliu Busuioc schimbă cu extraordinară abilitate registrele. E ceva rabelaisian în acest amestec, inclusiv urmele evidente ale unei poetici a excesului: umorul gros, scenele aproape naturaliste, satira apăsată. Dar, dincolo de tonalitățile diferite persistă aceeași impresie de luciditate necruțătoare, fără nici un reflex autodistructiv însă, ci mai degrabă îmblânzită de o perspectivă benefică, de înțelepciune resemnată, a cronicarului care a asumat rolul de păstrător al unei memorii, fie aceasta și cea a unei istorii grotești. Întemeierea satului Găinari e o mise-en-abyme pentru contorsionata istorie din ultimele două secole a Basarabiei, și nu numai, o imagine în oglindă a Istoriei mari, cu dimensiunea ei de ridicol și arbitrar. Iar lumea din Hronicul Găinarilor e o lume măruntă, coruptă și lipsită de orice ordine interioară, un no man’s land cu legi laxe și schimbătoare, pe care toți s-au deprins să le ocolească, un ținut care nu se fixează pe hartă, căutându-și perpetuu identitatea, în iureșul unei istorii neașezate. Din 1812 până în 1940, de la existența Basarabiei ca gubernie până la întemeierea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, cu care se încheie aventurile neamului Avădanei, cititorul urmărește felul în care resorturile politice modifică harta întâmplărilor și influențează existențele individuale. Uneori, schimbările majore care se petrec la nivelul Istoriei mari nu se repercutează decât vag asupra vieții oamenilor, care trăiesc în aceleași microuniversuri izolate, cu regulile și ierarhiile lor, de multe ori conduse de autorități locale care și-au dovedit într-un fel sau altul loialitatea față de noua putere: ”Schimbarea stăpânirii în jumătatea de răsărit a Moldovei n-a produs un impact prea mare în Roșcoveți. În locul vornicului a fost numit un staroste dintre localnici, un mutălău care-și petrecuse vreo trei ani în prinsoare la cazaci și o rupea jumătate rusește, jumătate ucrainește, adică, de bine, de rău, se mai putea înțelege cu cei de sus”. Alteori însă, schimbările sunt dramatice și afectează pentru totdeauna destinul locurilor și oamenilor. Cedarea Basarabiei de către România și intrarea acesteia în procesul resovietizării constituie și prilejul ca (în aparență) ultimul descendent al neamului Avădanei – Piotr Panteleevici Avodanov, după oportuna rusificare a numelui – să urce pe scara socială, fie ea și a Găinarilor, îndeplinind visul tuturor precedesorilor săi (epilogul cărții va oferi însă o nouă surpriză, încarnată în personajul locotenentului-major Pantelei Petrovici Avodanov). Cu aceeași biografie a unui pierde-vară, fără școală, sărac lipit dar niciodată dornic de muncă, lipsit de orice fel de scrupule – părăsindu-și fără ezitare copilul și pe mama acestuia, și în cele din urmă ucigându-și cu sânge rece cel mai bun prieten – , Petre speculează momentul și e numit președinte al sovietului sătesc, în urma unei reconstituiri hilare a trecutului lui anticapitalist… Episodul care consemnează întâmplarea e o nouă mostră de măiestrie literară, și arată cum se poate falsifica o biografie și instala într-o funcție de conducere unul dintre neisprăviții satului, al cărui ”dosar” îl recomandă numai datorită condiției sociale umile și unei mai vechi condamnări la ocnă. Această a treia carte, care încheie saga neamului Avădanei, e de altfel prilejul unor ample glosări pe marginea destinului istoric al Basarabiei din primele decenii ale secolului XX și a consecințelor evenimentelor politice din prima parte a anilor ’40 asupra oamenilor, de la colonizarea orașelor cu oameni sosiți din toate colțurile Rusiei la răsturnarea completă a ierarhiilor: ”Oricum, populația Basarabiei părea înghețată. Cel puțin, majoritatea ei. Oamenii priveau fără să înțeleagă cum se umplu golurile din orașe – casele părăsite de refugiați – cu tot soiul de indivizi îmbrăcați ca vai de ei, ca numai peste câteva zile să-i vadă cu pălării care, evident, avuseseră alți stăpâni, cu cravate legate cum se leagă ștreangurile și costume din stofă fină, fie prea mici, fie, dimpotrivă, atârnând pe ei”.
O carte ca un film
Adresarea directă, care-l implică pe cititor în narațiune, invocarea lui în episoadele care propun mici excursuri, digresiuni pe teme de istorie culturală și literară, majoritatea în cheie ironică, asigură dinamismul, fac textul alert și viu. S-a mai vorbit despre calitatea cinematografică a prozei lui Aureliu Busuioc (autorul e, de altfel, cum am amintit deja, și autor de scenarii, iar unul dintre romanele sale – Singur în fața dragostei, romanul său de debut – a fost ecranizat la Moldova-Film), cu siguranță că Hronicul Găinarilor ar putea deveni oricând punctul de plecare al unui Aferim! moldovenesc, cu reale șanse de a cuceri publicul prin umorul, franchețea, pitorescul care deseori virează în macabru și grotesc.
Câteva scene sunt cu adevărat memorabile; între acestea, episodul întâlnirii dintre familia dezrădăcinată și fugară a lui Panteleu, Pătru și Catinca, și nimeni altul decât domnitorul Moldovei, Alexandru al II-lea Mavrocordat. Portretul fanariotului, caricatural, îngroșat, comportamentul acestuia, inexplicabil pentru ceilalți, asociat limbii necunoscute și bizare pe care o vorbește, hotărârile aleatorii, atitudinea nepăsătoare mascată de un simulacru de preocupare pentru ”oamenii proști” aruncă întreaga scenă în derizoriu și rizibil, știrbindu-i orice alură de solemnitate, iar echipajului domnesc, orice urmă din prestanța inițială: ”…în urma unor călăreți îmbrăcați de mare sărbătoare și cu iuruc-bairacul – steagul domnesc – fluturând plutea o caleașcă aurită, trasă de șase cai bravi, iar în spate, din norul de colb stârnit de roțile caleștii, veneau nenumărați dărăbani înțoliți și ei de mai mare dragul”. Dar odată echipajul oprit în dreptul celor trei fugari, intempestivii posesori ai unei comori considerabile, vraja se destramă, pentru că totul nu e decât ”închipuire”, ”vis”, în această lume țesută din aparențe, iar dialogul frizează absurdul: ”Ușa caleștii se deschise și capul încoronat se plecă în afară: – Ți-ți-ți, ți-ți-ți? făcu capul. Pătru nu înțelese nimic, dar din spatele capului răsună imediat un glas omenesc: – Măria Sa, Domnul Moldovei Alexandru al II-lea, are milostivirea să întrebe cum o mai duc oamenii proști și, dacă o duc rău, de ce o duc rău?” Hilarul situației e amplificat pe măsură ce în pseudodialogul lui Pătru cu dragomanul traducător al discursului neinteligibil intervine micul și neștiutorul Panteleu, ducând lucrurile într-o direcție nefericită, gata să se încheie cu un dezastru. Capacitatea lui Pătru de tergiversare, răspunsurile abile, prezența de spirit a celui deprins să acționeze rapid (”hoții de vite gândesc repede numai dacă-s strânși cu ușa și acuma era exact momentul să profite de nemaipomenita ocazie care se ivea”) conduc însă spre un deznodământ cvasifericit, cei trei scăpând cu viață, deși punga cu arginți primită de la domnitor nu le va aduce noroc, iar cele o sută de prăjini de pământ juruite de acesta se vor face doar zece în catastiful pârcălabului. În întortocheata poveste a hangerelor e prezent implicit, cum se întâmplă adesea în carte, un comentariu despre convenția poveștii, despre cum se perpetuează aceasta, augmentând, prelungind de obicei legenda inițială, despre natura adevărului și diversele percepții care alterează evenimentul inițial, transformându-l mereu în altceva.
Un alt episod memorabil este cel al deghizării câinelui antrenat de Panteleu să fure găinile oamenilor într-un monstru metamorfotic, care-și schimbă miraculos culoarea de la o zi la alta, semănând groaza printre locuitorii Roșcoveților. Parafernalia instrumentelor și pharmakonurilor din dotarea Paraschevei se dovedește a fi de fapt o sumă de ierburi de leac sau pur și simplu de buruieni inofensive, pe al căror efect placebo vrăjitoarea mizează când le prescrie sătenilor naivi. Iar apariția monstrului exorcizat în cele din urmă tot de ea – spre recunoștința eternă a membrilor comunității din Roșcoveți -, cu ajutorul unor banale vopseluri care schimbă înfățișarea animalului, se înscrie în același registru burlesc. Un alt capitol, în registru naturalist, consemnând momentul achiziționării unui șarg ce poartă pe crupă dangaua cazacilor, relatează pățaniile bietului animal căruia noii proprietari încearcă să-i îndepărteze semnul distinctiv înscenând un atac al lupilor. Tensionată și plină de umor e și povestea pungii de bani primite de Pătru de la domnitor, care conduce la o serie de întâmplări neașteptate și introduce o serie de personaje episodice pitorești, lăiața Rada, Bănel, Vișinica și Arpad.
Abordat în funcție de oricare dintre palierele de lectură propuse mai sus, romanul Hronicul Găinarilor rezistă și rămâne aceeași carte vie și actuală, chiar dacă vorbește despre trecut. Autor reprezentativ pentru literatura română de la stânga Prutului, Aureliu Busuioc ar merita o exegeză pe măsură, și totodată o cunoaștere și o punere a operei sale într-o circulație mai largă, care să asigure cărților lui vizibilitatea meritată.
Andreea Răsuceanu (n. 1979) este critic și istoric literar, prozatoare și editoare.
Text de critică literară realizat în cadrul proiectului cultural „Romanul românesc din stânga Prutului”, organizat de Asociația pentru cultură și arte Arbor, în parteneriat cu Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” (Republica Moldova).
