ARBOR JURNAL
Potențialul cultural al capitalei oricărui stat îl formează personalitățile strălucite, înzestrate cu talent. Eroul nostru de astăzi este unul dintre cei mai buni compozitori, reprezentantul uneia din cele mai cunoscute dinastii artistice, directorul artistic al Filarmonicii naționale, dar și locuitor de generații al Chișinăului, a cărui familie a suferit povara multor cataclisme istorice ale secolului XX.
Marian Stârcea
Primul „stop-cadru din Chișinău”, pe care l-a înregistrat memoria mea – aleea bulevardului Tineretului, pe care ne plăcea să ne plimbăm în zilele de odihnă, tata, mama, fratele meu și cu mine. Aleea era extraordinar de primitoare, încadrată de arbuști înalți, frumos tunși. Mergeam în jos până la pod, priveam acolo trenurile, admiram râul. Era un râu plin de apă, cu valuri, nimeni nu îi putea spune – „râuleț” sau „pârâiaș”. Îmi amintesc bine mica piață Ilyinsky, unde mergeam împreună cu mama după produse alimentare – era undeva în apropierea Academiei de Studii Economice. Pe acolo trecea și linia de tramvai. Anii 60 au fost pentru familia noastră cu adevărat fericiți și mult timp nu am știut ce se petrecuse până la acea perioadă, în ce împrejurări și unde anume se cunoscuseră părinții mei.
Alexei Stârcea cu fiii la Lacul Comsomolist (Lacul Valea Morilor)
Tata și mama s-au născut și au crescut la Chișinău, însă le-a fost sortit să se întâlnească nu în orașul natal, ci într-unul din cătunele pentru exilații din regiunea Kemerovo. În iulie 1949 au fost deportați în Siberia, de la Chișinău și din alte orașe ale Moldovei, peste 35 de mii de oameni, printre aceștia fiind și familiile părinților mei. Bunicul meu patern – Gheorghe Vasilievici Stârcea era un om cunoscut, conducea un cor și lucra la Ministerul Muncii. I s-a amintit că în 1918 a condus cancelaria Sfatului Țării, care a adoptat hotărârea de unire cu România. Când au venit să îl aresteze pe bunic, tocmai venise, absolut întâmplător, tatăl meu – Alexei Stârcea – care avea o pauză între cursurile de la Conservator. Inițial el nu era pe lista exilaților, însă numele i-a fost adăugat cu stiloul și a fost trimis cu toți ceilalți la gară.
Soții Stârcea
Pe mama o chema Gohalar Ctoianț. Tatăl ei, bunicul meu – Carabet Ovanesovici era armean, emigrase din Armenia în Basarabia la începutul secolului XX. S-a însurat aici cu o moldoveancă – Ioana Tricolici. Aveau un trai îndestulat, o brutărie în zona Morii Roșii. Din cauza că nu făceau parte din clasa agreată au fost deportați. În Siberia, părinții mei au stat șase ani – din 1949 până în 1955. Revenind în patrie, fiecare separat, s-au regăsit și în curând s-au căsătorit. Eu m-am născut în 1959. Faptul în sine al deportării lor nu era discutat niciodată de față cu noi, copiii, iar la masă nu am auzit niciodată bancuri politice. Toți se străduiau să treacă cu vederea ceea ce se petrecuse, temându-se să nu sufere din nou…Trebuie să remarc faptul că părinții mei, fiind vorbitori de limba română, vorbeau cu mine în rusă, și am început să vorbesc în limba maternă doar atunci când am intrat în clasa întâi a Școlii de Muzică „Eugen Coca”.
În 1937 tata a plecat la București, unde a absolvit facultatea de drept a universității. Apoi a continuat studiile la Academia Regală de Muzică, la clasa de canto a renumitei Lidia Lipcovscaia. După război s-a întors la bunicu la Chișinău și și-a încheiat studiile aici. În Siberia, tata a muncit la început în mină, în apă până la genunchi. Dar oriunde există și oameni buni și, văzându-i talentul muzical, cineva l-a ajutat sa intre în activitatea artistică, ceea ce l-a și ajutat să supraviețuiască. La întoarcerea din exil la Chișinău, cariera lui Alexei Stârcea a fost ascendentă – a început să predea la școala de muzică, a ținut concerte, a fost ales ca secretar al Uniunii Compozitorilor. Era invitat la radio și TV și îmi amintesc cum în Parcul Victoriei (în prezent Parcul Catedralei), au filmat un film TV, alb-negru, despre tata. El a fost primul interpret al partiturii lui Evgheni Oneghin la Chișinău, care i-a fost încredințată de David Gershfeld, directorul studioului de operă de la teatrul Pușkin.
Evident, într-o asemenea situație, eu și fratele meu nu aveam nicio șansă să nu devenim muzicieni. Am început să studiez pianul foarte devreme. Mie, copilul derbedeu și neastâmpărat, căruia îi plăcea să joace fotbal în curte, nu-mi era ușor să exersez zilnic, să studiez game, însă tata urmărea cu strictețe acest lucru.
Îmi amintesc de studenții lui, tânărul Mihail Muntean, Boris Materinco, care studiau cu tata canto cameral și care, din când în când, veneau la noi acasă. Un oaspete care venea des era compozitoarea Zlata Tcaci, precum și Vasile Zagorski, dar și mulți alții. Adunându-se laolaltă vorbeau mult despre muzică și ascultau multă muzică la magnetofonul nostru imens, care era foarte la modă pe vremea aceea.
Triplul portret al compozitorilor Alexei Stârcea, Vasile Zagorschi și al cântăreței Valentina Savițcaia. 1963. Valetina Rusu Ciobanu
Era un cu totul alt nivel al Chișinăului cultural, o altă dimensiune a personalităților. Erau oameni foarte educați, cu mult tact, intelectuali străluciți, fără snobism și aroganță, care se respectau pe sine și pe ceilalți, care înțelegeau ce înseamnă adevăratele valori și, fără să vrea, se încadrau într-un anumit „cod” al locuitorilor Chișinăului.
Cu totul altul era chiar și Chișinăul. Locuind în centrul orașului, la intersecția bulevardului Lenin cu strada Tighina, învățam la școala de muzică din cartierul Râșcani. Întorcându-mă de la școală, ajungeam cu troleibuzul până la strada Pușkin, și până acasă mergeam pe jos pe bulevardul Lenin, actualul bulevardul Ștefan cel Mare cel Mare și Sfânt, pe orice vreme. Îmi plăcea foarte mult, pentru că era extrem de interesant. Pe drum puteam să citesc afișele filarmonicii sau de film, să mă uit la vitrinele cu suveniruri, să intru într-o librărie. Mergeam o distanță nu prea mare, dar plină de impresii utile și plăcute. Nu era înghesuiala de firme și restaurante, panouri de prost gust, ceea ce vedem astăzi. Chișinăul și-a pierdut farmecul, acum în oraș sunt mulți oameni „veniți” care au adus, în orânduiala lui, lucruri improprii acestui loc – să pui mâna pe ceva, să te lipești de ceva, să manipulezi ceva. Din păcate, în prezent se șterg unele lucruri invariabile din muzică, pictură, tineretul nu mai oferă locul persoanelor în vârstă în mijloacele de transport, nu mai citește cărți. Recent am mers cu taxiul și la volan era un tânăr pe care l-am rugat să oprească la teatrul de operă, iar el m-a întrebat, mirat, ce este asta? Mi se pare, uneori, că pe generația tânără nu o interesează decât telefonul mobil și limba engleză, și nimic altceva.
Mulți dintre colegii mei muzicieni au plecat din Chișinău. Niciodată nu mi-am dorit să plec definitiv din oraș, adesea am primit propuneri să lucrez în străinătate, însă situația era de așa natură că rămâneam acasă. Chișinăul parcă nu dorea să îmi dea drumul. Am absolvit Institutul de Artă ca pianist și am studiat compoziția la Conservatorul din Chișinău. Au urmat cursurile de doctorat la Conservatorul din Moscova, apoi doi ani am fost în Israel pentru stagiu în muzică contemporană, la renumitul profesor Mark Copitman. În mare, am studiat pentru profesia mea 16 ani. În întreaga carieră am compus peste 500 de melodii – zece dintre ele despre Chișinău. Cântecul meu „Oda Chișinăului” pe versuri de Grigore Vieru a fost interpretat în Piața Marii Adunări Naționale în 1991, când a fost adoptată declarația de independență. Acum acest cântec este în repertoriul cântăreței Cătălina Rusu.
Nu am conștientizat nici până acum incendiul de la Filarmonica Națională, care a avut loc pe 24 septembrie 2020. Refuz să cred că sala legendară unde au evoluat mari artiști ai culturii mondiale – Sveatoslav Richter, David Oistrakh, Maria Bieșu, capela „Doina”, ansamblul „Joc” – nu mai există. Totul s-a petrecut în fața ochilor mei, efectiv în câteva ore. Este o pierdere uriașă pentru întreaga artă muzicală moldovenească. Sper mult ca politicienii noștri să aibă destulă voință să înțeleagă acest lucru și să înceapă cât mai repede să refacă clădirea. Și să abordeze problema cu mare responsabilitate și temeinic – să mărească numărul de săli de repetiții, cabine de machiaj, să modernizeze dotarea tehnică, să construiască un loc de parcare mare. Filarmonica a fost cea mai activă scenă de concerte a Moldovei și țara nu are dreptul moral de a o pierde.
Filarmonica Națională din Chișinău, devastată de incendiu. 2020. Mikhail Kalarashan
Chișinăul este un oraș cu o istorie bogată, cu un trecut cultural mare și original. Însă acum se consideră că tot ceea ce a fost înainte a fost rău. Afirmația nu este una corectă. Au fost multe momente îngrozitoare prin care a trecut familia mea, dar au fost și multe lucruri bune, pe care ar fi trebuit să le păstrăm. Îmi doresc mult să cred că va veni vremea când noi, ca națiune, vom deveni mai maturi și vom învăța să tragem învățămintele corecte din istorie.
Interviu de Natalia Shmurgun, traducere din rusă Natalia Polikarpov
În parteneriat cu Biblioteca Municipală «B. P. Hasdeu» din Chișinău, Arbor publică interviurile realizate de Biblioteca Municipală «B. P. Hasdeu» din Chișinău, în cadrul proiectului «Chișinăul la reportofon», lansat în anul aniversar al Chișinăului – 585 de ani de la fondare. Sunt interviuri care transmit cititorilor de pe ambele maluri ale Prutului amintirile unor locuitori ai Chișinăului, personalități sau simpli orășeni, pe care îi unește dragostea față de Chișinău.
Sursa:
Кишинёвские истории: Мариан Стырча
