ARBOR JURNAL
Onorabila inițiativă de a recupera o serie de lucrări pentru copii, nereeditate din deceniile procustiene, ’60-70, când îmbrăcau haina nefirească a grafiei chirilice, a prins un fericit contur prin apariția unui e-book, Cartea poveștilor abandonate, apărut în cadrul proiectului cultural, Povești abandonate, organizat de Asociația pentru cultură și arte „Arbor” (România), în parteneriat cu Biblioteca Națională pentru copii „Ion Creangă” din Republica Moldova.
Culegerea s-a configurat inspirat prin cele zece proze scoase la lumină (Linuț, Duelul, Pe aripi de vânt de Pavel Boțu; Gigantul de hârtie, Povestea grâului de Ariadna Șalari, Cântec de leagăn de Gheorghe Gheorghiu, Cheia timpului de Sanda Lesnea, Povestea păpușii cu inimă de piatră de Victor Prohin, Mărul de zăpadă de Ana Lupan și Stelele de Aurel Scobioală), aparținând unor scriitori care au făcut figură bună în epocă.
Majoritatea autorilor antologați a debutat în deceniile șase-șapte ale bine-cunoscutei epoci sovietice, când strategiile de învăluire amputau elanul scriitoricesc, în interiorul unei culturi monitorizate de ochelarii cenzurii și încorsetată în doctrine. Vigilența cenzurii în RSSM a fost extrem de rigidă de-a lungul întregii perioade de ocupație sovietică, literatura fiind, cu fericitele excepții, ostatică ideologizării și, aderând, previzibil, la criteriile sociopolitice și etice în detrimentul celor estetice. Literatura scriitorilor basarabeni din această vreme a dus, printr-o formă de manipulare în masă, la promovarea unor pseudoscriitori (din tagma unui David Vetrov, Iacob Cutcovețchi, Nichita Marcov, Ion Canna ș.a.) și, respectiv, la niște pseudovalori. Proletcultismul care domina anii ’50-’60 a fost, în esența sa, modelat de absolutismul ideologiei, de tezismul abuziv al așa-numitului realism socialist și de militantismul „spiritului de partid”. În contextul monopolizării politice, literatura va cădea victimă, devenind suport pentru orice manipulare ideologică posibilă. Poziția scriitorului în epocă era extrem de delicată, reducându-se, în ansamblu, la următoarele situații: fie ca acesta să accepte compromisurile ideologice, total sau parțial, rămânând astfel pe linia efemeră de plutire și tatonând posibilitățile literaturii oportuniste sau subversive, în accepția lui Ion Simuț, fie să refuze aceste compromisuri și, în consecință, să scrie pentru sertarul biroului său sau să se retragă în mantia literaturii evazioniste, fie să-și exprime în chip direct și asumat poziția în totală opoziție cu regimul și să sfârșească în închisoare sau deportare.
Impactul cenzurii ideologice comuniste asupra literaturii române și asupra întregului proces literar este incomensurabil. Au fost ghilotinate o serie dintre cărțile lui D. Matcovschi, I. Vatamanu, M. I. Ciubotaru, Petru Cărare ș.a. După cum mărturisește, la un moment dat, Ion Ciocanu, redactor la Editura de profil, în acea perioadă, alături de Boris Movilă, Sergiu Nucă, Mihai Cimpoi, ca să treacă viitoarea carte, aceasta trebuia să se deschidă cu vreo poezie despre Lenin, despre Partid sau despre prietenia cu Rusia, în chip obligatoriu. Este și cazul lui Gr. Vieru căruia i-a fost impus, la un moment dat, să scrie cele trei poezii despre Lenin ca să-i apară publicațiile celelalte. În acest context, literatura pentru copii, din Basarabia oferea scriitorilor o șansă în plus prin refugiul în spațiul său inofensiv și posibilitatea de a scrie pentru cei mici în virtutea inspirației. Era supapa salvatoare în evitarea ideologicului, în contextul unei totale instabilități istorice și politice, la care vor apela numeroși scriitori (de la Valentin Roșca, Gheorghe Gheorghiu, Spiridon Vangheli și până la Aurel Scobioală, Ion Gheorghiță, Victor Prohin ș.a.). Așa se explică succesul indubitabil al literaturii pentru copii, din Basarabia acestei perioade, care reușește să coopteze scriitori din linia întâi a literelor, obținând, astfel, un profil distinct în raport cu alte arii literare și devenind „unul din prestigioasele compartimente ale literaturii basarabene” (Mihai Cimpoi). Dincolo de frumoasele excepții, literatura pentru copii va fi și ea însă afectată de cenzura sovietică, reminiscențele balastului ideologic făcându-și simțită prezența și aici. Chipuri de pionieri entuziaști, octombrei fericiți ai „paradisului URSS”, colhoznici înflăcărați în onorarea obligațiunilor față de partidul comunist își vor face loc și în acest segment al literaturii. Cu atât mai apreciabile devin astăzi producțiile literare ale acestor scriitori, prinși în culegerea de față, care au reușit, în pofida ofensivei proletcultismului acerb, să treacă cu succes proba timpului, oferindu-ne adevărate delicii lectorale.
Cazul lui Gheorghe Gheorghiu este edificator în acest sens, acesta consacrându-se aproape în întregime scrisului pentru copii (Cântec de leagăn, 1958; Bună dimineața, 1961; Ștrengărița, 1963; Poarta spre lume,
1965 etc.) El scrutează cu dăruire universul copilăriei, modelând tipare candide ale acelui homo ludens, care este copilul. Dragostea, prietenia valorile spirituale și morale deghizate într-un cod accesibil, cu unele irizări umoristice constituie și substanța prozei Cântec de leagăn din această culegere.
Pavel Boțu a beneficiat, într-un anume fel, de grațiile regimului, devenind în 1965 Președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova și deputat, în mai multe legislaturi, în Sovietul Suprem al URSS, rămânând, în fond, o victimă a sistemului, moartea sa nefiind pe deplin elucidată nici până astăzi. Poet și prozator, el va scrie deopotrivă pentru cei „mari” și cei „mici”, fără false prejudecăți, remarcându-se prin prozele pentru copii, din volumele Ciugur-Mugur (1961), Rubiconul (1984) ș.a., acestea comportând profunzimi nebănuite, în care liricul confesiv își dă mâna cu epicul antrenant. Prin cultivarea miniaturalului și a antropomorfizării, în cheie etică, scriitorul instituie adevărate lumi, ce devin cuvântătoare. Proza Linuț amintește de motto-ul din schița Puiul a lui Al. Brătescu-Voinești: „Sandi, să asculți pe mămica!”
În același timp, lectorul rămâne copleșit de pitorescul și expresivitatea unor scene de autentică trăire emoțională, desprinse din proza scurtă pentru copii a lui Victor Prohin (Puiul de stea, 1969, Supracotoi, 1970, Noi doi
și bunelul, 1984, Dacă ar fi mânzul fotograf, 2002). Solare și educative, simple, dar nu simpliste, povestirile se încheagă într-un registru al umorului bonom, echilibrat, în care filonul lirico-sentimental coabitează cu nuanțele subtextuale savuroase, așa cum rezultă din Povestea păpușii cu inimă de piatră, care ne trimite în registrul Soldățelului de plumb al lui Hans Christian Andersen.
Nutrită din esența galantă a epicii, proza scurtă pentru copii se deschide în fața unei palete variate de specii epice, cum ar fi nuvela, povestirea, povestea, schița, miniatura. Ea va fi recunoscută datorită specificității sale – dimensiunea redusă, limbajul accesibil, acțiunea trepidantă, secvențialitatea, existența implicită a unei scheme morale, prezența elementelor fantastice, evitarea subiectelor „fierbinți”, perspectiva umoristico-ludică etc. Este și cazul prozei scurte a Sandei Lesnea, care debutează editorial cu volumul de basme și legende Clopoțeii primăverii (1972), din care se desprinde și proza Cheia timpului. Pentru autoarea atinsă de aripa tristă a deportării, timpul e o dimensiune paradoxală, cu conotații filosofico-mitice, care indică imposibilitatea intrării în posesie a cheilor timpului.
„Mucalit, din speță antonpannescă, aruncând peste „hâtrenie” un văl de candoare și lirism (Mihai Cimpoi), Aurel Scobioală este un evocator prin excelență al universului copilăriei, completând galeria acestuia cu un prototip de esență luminoasă, Alunel, care face echipă bună cu Bobocel al lui Ion Druță, cu Guguță al lui Spiridon Vangheli, cu Nătăfleață al lui Aureliu Busuioc. Apelând la miniatură, parabolă și alegorie, autorul Băiețelului din Lună dovedește un mod propriu de transfigurare artistică a realității evocate în registrul unui psihologism ironic.
Născută la Cetatea Albă, formată la București și Moscova, deopotrivă, Ariadna Șalari debutează cu povestiri pentru copii, după care îmbrățișează genul romanului, realizând o serie de pânze epice cu registre tematice sensibile, războiul și foametea, repatrierile și traumele identitare. Prozele pentru copii, în cazul ei, constituie evadări din realitatea crudă, dincolo de care autoarea instituie paradisul copilăriei, așa cum rezultă din volumele Povestea copăcelului (1962), Ploaie cu covrigi (1965), De-a mijatca cu soarele (1971) etc.
Din aceeași generație cu Ariadna Șalari și Vera Malev, scriitoarea Ana Lupan, apreciată în epocă pentru romanele La cântatul cocoșilor (1966), Neagră-i floarea de cireș (1977) denotă un viu interes și pentru universul celor mici, investigând afectiv spațiul copilăriei peste care așterne „mere de zăpadă”.
E o generație de scriitori cărora le-a fost „strunită” îndrăzneala creatoare, în contextul realismului-socialist, puși în situația de a identifica diverse subterfugii pentru a nu renunța la scris. Mulți dintre ei s-au regăsit în literatura pentru copii și aceasta explică succesul domeniului în epoca respectivă, când scriitori reprezentativi, ca Ion Druță, Aureliu Busuioc, Vladimir Beșleagă, Grigore Vieru ș.a. s-au aplecat cu pasiune asupra universului „boabei și a fărâmei”. Un cuvânt decisiv l-au avut de spus și scriitorii prinși în culegerea de față, de la Victor Prohin la Aureliu Scobioală. Reeditarea acestor texte, care au zăcut după 1989 în depozitele bibliotecilor, se înscrie în seria de acțiuni de recuperare a unor scriitori și a unor texte peste care s-a așternut uitarea în mod nedrept. Dar … pro captu lectoris, habent sua fata libelli.
Diana Vrabie
