ARBOR JURNAL
Revista „Moldova” (1967), un articol de scriitorul Aureliu Busuioc
Notițele de față, care nici măcar nu îndrăznesc să aspire la titlul de articol (acesta fiind un apanaj exclusiv și inviolabil al specialiștilor), ar fi putut fi mult mai puțin întinse, dacă autorul ar fi pornit de la declararea intențiilor: aș vrea, adică, să le spun cititorilor câte ceva despre pregnanta personalitate a pictoriței Valentina Rusu Ciobanu! În cazul acesta însemnările mele s-ar fi putut limita la o invitație: priviți tovarăși, autoportretul pictoriței! E cineva în stare să se dezvăluie mai întreg și mai profund lumii decât un Artist care a hotărât, totuși, să facă lucrul acesta?!
Autoportret. 1961. Ulei pe carton
Știu, e cel puțin aventuros să folosești cuvintele pentru a face pe cineva să îndrăgească sau să perceapă pictura; e hazardat să numești picturile și nuanțele de ton ale unui joc cromatic (dar nu simplu joc!) în absența tabloului, pentru a-i sublinia virtuțile. Ce poate face literatura pe marginea unei picturi, când pictura folosește alte unelte decât cuvântul, și denumirile culorilor există doar într-un magazin de vopsele.
Știu toate acestea și declar de la bun început că nu am alte intenții decât să fac nițică literatură impresionistă pe marginea lucrărilor artistei plastice Valentina Rusu Ciobanu.
Potrivit manualelor, potrivit tradițiilor, potrivit unor prejudecăți (și ele de ordinul tradiționalismului) sunt și în pictură lucruri permise și lucruri nepermise. E salutată, de exemplu, cutare sau cutare combinație sau alăturare de culori și e declarată „tabu” alta; e acceptată o modalitate de a compune și e dezavuată alta. Raportat la scara mijloacelor de exprimare, fenomenul acesta poate fi întâlnit, natural și în alte domenii ale artei, ba chiar și în știință… Aici aș vrea să amintesc spirituala observație a unui savant, referitoare la dezagregarea atomului. Noi toți știm că atomul este indivizibil. Și iată, vine Thomson, care nu aflase acest lucru, și face din atom mici fărâme. E o glumă, desigur, o vorbă plină de duh, dar cât adevăr cuprinde totuși!
Continuitatea tradițiilor e un lucru care nu trebuie înțeles dogmatic. Adică, uite, vezi, așa a citat marele… așa a scris marele… fii bun și pictează, scrie la fel! Nu? Continuarea experienței antecedenților e de fapt o confruntare de experiențe, o rivalitate dialectică. Altfel avem de-a face cu epigonismul cel mai pur, care, e bine știut, n-a fost artă nicicând.
Înțelegerea aceasta, bănuită poate la început, dar deplin conștientă azi, mi se pare una dintre trăsăturile caracteristice ale artistei V.R.C. Da, nu pe loc gol a luat naștere „Fata la geam” sau „Jocul”. Am putea cita nume, am putea sonda izvoare, dar nu am putea spune niciodată: „ca la cutare sau la cutare”. Vom spune: „ca la Valentina Rusu Ciobanu” și numai ca la ea!
Adică n-a știut că nu se poate picta în felul acesta. Dar a pictat. Și a reușit să ajungă la adevărata ARTĂ.
Cea care nu poate fi imitată.
Focuri de artificii. 1964. Ulei de carton
Cartoane, pânze, cartoane… Fețe triste și vesele. Placide și exaltate. Meditative și pline de clipa prezentului. Fețe de muncitori, de scriitori și artiști. Tineri și bătrâni.
Stau în fața acestei imense galerii de caractere și destine, de aspirații și deziluzii și mă simt ca în mijlocul unei mulțimi pestrițe de la iarmarocul ce se numește viață. Mai întâi. Apoi îmi dau seama că e altul locul. Da, miriște: e camera vrăjită. Camera aceea unde privirea ta poate trece prin trăsăturile extreme ale omului, prin albastrul sau căpruiul ochilor, ca să poposească în sfânta-sfintelor: în sufletul lui. Și să-l vezi ca în palmă. Și să te minunezi: cu ăsta sunt eu prieten? Sau ăsta îmi place mie? Și să te vezi în ultima instanță pe tine însuți.
M-am oprit în fața portretului unui actor. Să-l numim convențional Caraciobanu (vezi prima imagine). Pentru că mai înainte de a-i ști numele am văzut omul de pe pânză. Și am asimilat toată gama de culori adunate în această erupție de destin.
Am înțeles că în omul acesta destinul e luptă: e lupa între lunecarea inconștientă spre facilitate și conștienta aspirație spre autodesăvârșire.
Și am înțeles că prisosurile de lumină, de tonalități luminoase în pictură, nu exclud momentele dramatice…
Știința spune acest lucru și n-am motive să mă îndoiesc: fiece culoare are câteva mii de nuanțe. Dar sunt sigur că se vor mai adăuga multe.
Și pictura V.R.C. va contribui din plin la acest lucru.
Pentru că fiecare nuanță de culoare de pe măiastra ei paletă e menită să dezvăluie un nou aspect al frumosului.
Iar frumosul e infinit.
***
Ce știm despre popoarele care au populat cu mii și mii de ani în urmă marginile Saharei? Nu știm nici numele lor, nici denumirea capitalelor, nici titlurile șefilor măcar. N-aveau nici scrisul, nici alte mijloace să ne comunice, peste negura mileniilor, tot ce ne-ar fi putut interesa.
Și totuși știm atâtea despre ele! Și viața grea ce-au dus-o ne e cunoscută, și descoperirile ce le-au făcut, și spaimele ce le-au tras de pe urma neînțeleselor eclipse de soare și lună. Și visele lor le știm, și gândurile.
Vă amintiți acele mii de picturi ce ni le-au lăsat secolele pe zidurile de stâncă ale primitivelor lor locuințe?
Opera unui pictor e și istoria unui popor. E marea istorie a propriei personalități în cadrul marii istorii.
Priviți tablourile V.R.C., aceste poeme cromatice, capitale din letopisețul vieții noastre.
Veți auzi poezia vibrantă și intensă a aspirațiilor noastre, veți trezi dramatismul luptei pe care o ducem în numele marilor idealuri, veți sesiza lirismul optimist ce ne caracterizează epoca.
Mă tem să folosesc cuvinte pentru a creiona lecturi ce se pot comunica doar simțurilor, mă tem să nu cad în grandilocvența pe care V.R.C. a evitat-o fericit întotdeauna.
Dar „fericită țară ai cărei pictori exprimă atâta bucurie de viață!”
Revista Moldova. 1967
