Goana după vânt este de neînfrânt

ARBOR JURNAL

Lidia Istrati (cca. 1975-1979), Valentina Rusu Ciobanu

Nu ştiu câţi critici din generaţia mea au cât de cât format în minte un tablou al literaturii scrise în Republica Moldova înainte de 1990, dincolo de faptul că etapele seamănă foarte bine cu cele parcurse de literatura română în aceeaşi perioadă, dar bănuiesc că foarte puţini. Sunt câteva nume pe care le cunoaştem cu toţii, fără să cunoaştem însă neapărat în profunzime şi opera respectivilor autori, şi cam atât. În orice caz, şansele ca numele Lidiei Istrati să le sune familiar colegilor mei de generaţie (exceptând, poate, o mână de cercetători) sunt destul de mici. Dincolo de contextul istoric pe care îl ştim, de grafia chirilică folosită în Basarabia până în 1989 şi de aceea invenţie ciudată care s-a numit limba „moldovenească” (pentru povestea limbii „moldoveneşti” şi a grafiei chirilice introduse, în perioada sovietică, în mai multe state, vezi Nici eroi, nici trădători, Petru Negură, editura Cartier, 2014), sursele bibliografice sunt puţine şi subţiri inclusiv astăzi, pentru oricine ar avea interesul să caute mai mult. Literatura postbelică de peste Prut a fost pur şi simplu insuficient sau, mai bine spus, extrem de puţin comentată. Este necesar, prin urmare, un nou efort de recuperare, în condiţii editoriale bune şi prin ediţii critice, a unora dintre cele mai reprezentative opere pentru perioada postbelică din Republica Moldova, şi totodată de un efort de recontextualizare, din care să reiasă, dincolo de simpla valoare documentară, ce anume mai rămâne relevant astăzi din operele respective. Iată o întrebare la care voi încerca să răspund şi eu în cele de mai jos, în legătură cu cărţile Lidiei Istrati.

Personalitate complexă, Lidia Istrati a absolvit Institutul Agricol din Republica Sovietică Socialistă (RSS) Moldovenească şi a obţinut un doctorat în biochimie şi fiziologia plantelor la Academia de Ştiinţe a Moldovei. În plan politic, a fost membră a Parlamentului Moldovei (între anii 1990 şi 1997), înscrisă fiind pe listele blocului electoral „Alianţa Frontului Popular Creştin Democrat” şi preşedintă a Ligii Creştin-Democrate a Femeilor din Moldova (1993-1997), care făcea parte din Blocul Ţăranilor şi Intelectualilor. A fost recunoscută ca fiind o luptătoare înverşunată împotriva nedreptăţilor de tot felul, a corupţiei şi a mafiei, fiind, în acelaşi timp, foarte apropiată de oameni, care îi căutau mereu sprijinul. A fost interzisă de regimul comunist timp de un deceniu, imediat după debutul ei în revista Nistru, în 1968, cu nuvela Îngăduie, omule. A fost urmărită şi persecutată, ameninţată, şi chiar s-a tras cu arma în ferestrele casei sale. A rămas celebră pentru faptul că, la 27 august 1991, a votat Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova (faţă de URSS) cu ambele mâini.

În mod firesc, scriitoarea Lidia Istrati îşi continuă lupta politică şi în zona literaturii, atât prin poziţiile directe pe care le adoptă, prin rezistenţa ei în faţa diferitelor impuneri şi nedreptăţi, prin observaţiile pe care le face legate de acei scriitori care „deservesc puterea de stat” sau primesc „comenzi sociale” sau legate de cenzura care „desfiinţează firea umană”[i], cât şi prin intermediul operei propriu-zise, în care demască gradul de corupţie al regimului comunist şi distanţa semnificativă care se interpune între acea falsă imagine a societăţii contemporane pe care o propun materialele de propagandă şi imaginea reală a aceleiași societăţi. Bineînţeles, în condiţiile date de cenzură şi de întregul aparat opresiv al regimului comunist, modul în care alege să o facă este unul aparent neideologizat, astfel încât, într-o primă instanţă, prin cadrele şi situațiile iniţiale pe care le fixează, prozele ei par chiar să respecte schema realismului socialist impusă la vremea respectivă tuturor scriitorilor din Moldova (şi în toate celelalte ţări din blocul estic), schemă, pe care, de fapt, o răstoarnă.

Ca scriitoare, pentru a continua cu fixarea reperelor bio-bibliografice, Lidia Istrati a debutat relativ târziu faţă de ceilalţi scriitori consideraţi a fi (conform criteriului biologic) colegii ei de generaţie, cum ar fi Vladimir Beşleagă sau Vlad Ioviţă[ii], cu nuvela Îngăduie, omule!, reluată mai târziu într-o variantă modificată în volumul Tot mai departe, sub titlul Nemulţumitului i se ia darul, şi, din nou, în 1995, cu titlul iniţial, în colecţia de proze Nevinovata inimă, un fel de best of al autoarei. În această nuvelă, Lidia Istrati critică viaţa în colhoz[iii] şi ne prezintă adevărata faţă a guvernării comuniste, motiv pentru care autoarea a şi fost imediat interzisă. Astfel, următoarea sa carte, o colecţie de proze scurte, Nica, i-a apărut abia în anul 1978, zece ani mai târziu, fiind urmată de romanul istoric Tot mai departe (1987), volumul de povestiri Scara (1991), un alt roman, Goana după vânt (1992), Nevinovata inimă (1995, care reia Goana după vânt, la care se adaugă patru povestiri şi o piesă de teatru) şi, postum, romanul Faşa dalbă de mătase (Timişoara, 2002). Exceptând romanul istoric Tot mai departe, în care autoarea recuperează documentar figura domnitorului Ştefan cel Mare, toate celelalte cărţi ale Lidiei Istrati sunt, într-o măsură mai mică sau mai mare, autobiografice, astfel încât Nica, un personaj recurent, este destul de uşor de identificat ca fiind un alter ego al scriitoarei. Avem, cu alte cuvinte, prin opera Lidiei Istrati, o mărturie importantă din epoca postbelică basarabeană, autoarea pricepându-se foarte bine să descrie mediul, contextele, să refacă portretele actanţilor, să redea cum anume se desfăşura viaţa de zi cu zi în anii ’70-’80 ai secolului trecut, în Republica Sovietică Socialistă (RSS) Moldovenească. Ani care, în termeni paradigmatici, au însemnat pentru scriitorii basarabeni în principal o dorinţă de reabilitare a esteticului[iv] în faţa realismului socialist care continua să fie curentul oficial impus de putere, şi de a găsi un echilibru între tradiţie (ca un garant al identităţii naţionale atât de greu încercate în Republica Moldova) şi modernitate. Bineînţeles, Lidia Istrati se înscrie şi ea în acest trend, interesată cum este de viaţa cotidiană din RSS Moldovenească şi de trăirile oamenilor confruntaţi cu un regim opresiv şi corupt, lăsând să se întrevadă în proza ei atât influența unei tradiţii literare bine consolidate, constând din autori precum Ion Creangă sau Mihail Sadoveanu, cât şi o dorinţă de a se alinia la nou, vizibilă în prozele sale mai ales la nivel structural. Altfel spus, Lidia Istrati povesteşte spumos ca Ion Creangă, amintindu-ne în acelaşi timp, prin descrierile ei superbe de peisaj şi prin influenţa romanului psihologic sau a naturalismului pe care o lasă să se întrevadă prozele ei, de Mihail Sadoveanu, în timp ce, la nivel structural, se joacă cu textul în toate modurile posibile, în cel mai curat spirit postmodern. Şi, bineînţeles, nu lipseşte din această ecuaţie nici influenţa lui Cehov, care se regăseşte mai ales la nivelul acelei perspective etice pe care Lidia Istrati o adoptă mereu în textele sale.

Revenind la Nevinovata inimă, volumul de proză apărut în 1995 reia romanul din 1992, Goana după vânt, considerat a fi cel mai important din opera Lidiei Istrati, patru proze scurte, şi anume Îngăduie, omule (proza care constituie debutul în periodice al autoarei), Nica (povestirea care dă titlul volumului ei de debut), Să-mi văd salcâmul de la poartă, Nevinovata inimă şi SCARA (piesa de teatru care dă numele celui de-al treilea volum al autoarei). Protagonista romanului, Nica Zazari-Codreanu, este o fată de ţărani care şi-a părăsit satul natal pentru a studia la oraş, dornică fiind în acelaşi timp să se emancipeze, un început de scenariu care ar fi fost foarte potrivit şi pentru acel gen de proză realist socialistă cultivată de regimul politic de la acea vreme. Aşadar, în momentul în care o întâlnim, Nica este aspirantă, adică doctorandă (în domeniul biologiei, la fel ca autoarea), calitate în care va face la un moment dat o descoperire ştiinţifică. Pentru că Nica munceşte cu seriozitate, în timp ce toţi ceilalţi colegi ai ei fie nu se pricep atât de bine la ceea ce fac, fie sunt complet dezinteresaţi şi lucrează superficial. Problema este că, în momentul în care obţine rezultatele pe care le aştepta de mult, Nica se vede presată din toate părţile şi obligată, practic, să le treacă şi numele colegilor ei în brevetul de invenţie. Refuză în mod categoric, indiferent cât de speriată va începe mai apoi să fie, de câte aluzii, ameninţări şi şantaje are parte, pentru că, mai presus de orice, Nica nu poate concepe şi nu poate suporta ideea de nedreptate, dovedindu-se, în fond, o neadaptată. Tensiunea se construieşte astfel între speranţele şi aspiraţiile Nicăi, o femeie tânără şi mândră care obişnuia să se plimbe prin sat în „pardesiul ei de drap verzui”, care „o deosebea de ţărani”, şi căreia îi plac, în general, lucrurile frumoase, „ca o coţofană care zboară spre cioburile strălucitoare”, mai degrabă naivă ca fire, după cum observă Autorul, pentru că „nu ştia cum e cu şpăgile”, şi obstacolele de care se loveşte, un sistem corupt, care funcţionează doar pe şpăgi şi relaţii, funcţionari obtuzi, pervizi şi lacomi. Cu alte cuvinte, Nica se deşteaptă cu greu, atunci când se vede urmărită, umilită, şantajată, şi începe să vadă care este adevărata fire a oamenilor din jurul ei, în timp ce continuă să se contrazică pe marginea diferitelor situaţii sau caractere ba cu Autorul, ba cu partenerul ei de viaţă, Nelu-Ionelu. „Nu luai în seamă omul, Nică, ce fel de jivină este şi ce caracter are”, îi spune la un moment dat blândul şi frumosul Nelu-Ionelu care, deşi nu se numără printre cei răi şi corupţi, nu se numără nici printre cei dornici să lupte sau să protesteze în vreun fel în faţa nedreptăţilor, a situaţiilor absurde, a minciunilor altfel transparente. După cum o arată foarte bine şi portretul lui: „Nu era orgolios, ci lipsit de ambiţie. Primea viaţa aşa cum este şi reieşea din interesul omului. Altceva e că întotdeauna s-a eschivat, a ştiut să iasă din zona unde se întretaie şi se ciocnesc interesele”. Şi cred că este momentul să mă întreb aici dacă nu cumva numele protagonistei, Nica, o tânără cam naivă, după cum spuneam, care intră în tot felul de buclucuri, dar curajoasă, în acelaşi timp, şi determinată, nu i-a fost inspirat cumva autoarei de celebrul Nică din Amintiri din copilărie de Ion Creangă, un autor foarte preţuit de Lidia Istrati. În special având în vedere şi faptul că personajul, Nica, este, după cum spuneam mai sus, un alter ego al autoarei, ceea ce face ca prozele în sine să fie şi ele, indiferent de gradul de ficţionalizare, un fel de amintiri din tinereţe. De altfel, numele personajelor sunt foarte importante în Goana după vânt şi este evident faptul că autoarei i-a plăcut să se joace cu ele. Astfel, în prima parte a romanului, autoarea cultivă comicul de nume (inspirat probabil de Caragiale), numindu-şi personajele, în perfectă consonanţă cu firea lor, fie Gheorghe Găină, fie (academicianul) Gavril Gavriliţă, Zîrnel Jaruţu[v], Jeannette, o femeie foarte frumoasă, dar vanitoasă, şi chiar şi Nelu-Ionelu, nume care sună ca un fel de incantaţie duioasă, în timp ce funcţionarul care face legea la locul de muncă, care stabileşte cine devine laborantă şi cine nu, cine avansează în general şi cine pierde în cursa pentru funcţii, se numeşte foarte sugestiv Funcţionarul X. Devine astfel evidentă dimensiunea kafkiană, fatalistă, a acestui univers: „Listele s-au întocmit. Cei predestinaţi salvării nu au ştiut că vor fi salvaţi. Cei predestinaţi pierzaniei nu au ştiut că vor fi pierduţi. Mirele aşteaptă mireasa. Pruncul scotea primul strigăt. Florile înfloreau, fiarele se împerecheau. Femeile se certau, bărbaţii puneau la cale rebeliuni şi războaie. Cei predestinaţi pieirii ciocneau paharele cu cei predestinaţi salvării”. În schimb, înaintând în roman, odată ce Nica începe să înţeleagă situaţia dramatică în care se află, personajele capătă nume simbolice precum Arhanghelul, Cardinalul Negru, Cutra sau chiar Poetul, nu atât în funcţie de trăsăturile lor de caracter, cât în special în funcţie de rolul pe care ajung să-l joace la un moment dat în poveste.

Revenind însă la Nica, despre care spuneam că are multe în comun cu Lidia Istrati însăşi, mi se pare important să redau aici lista ei de lecturi, atât pentru a-i completa portretul, cât şi pentru a exemplifica ce se citea la vremea respectivă în Republica Moldova: Kazakov, Tolstoi, Bulgakov, Dostoievski, Ibsen, Cehov, Dreiser, Feuchtwanger, Galsworthy, Turgenev, şi “de-ai noştri”: Beşleagă, Druţă, Vieru, Vasilache, Costenco etc. Aceşti „ai noştri” fiind, bineînţeles, dintre cei aleşi, dintre cei buni, şi nu dintre cei aserviţi, vânduţi guvernului, pe care Nica îi numeşte la un moment dat „slabi, mincinoşi”.

Dacă toate lucrurile pe care le-am spus până acum pot fi subsumate fără probleme ideii de tradiţie, partea de inovaţie a acestui roman al Lidiei Istrati ţine în primul rând de structura lui hibridă, neconvenţională. Împărţit în „spire” care, la rândul lor, sunt împărţite în capitole şi un fel de subcapitole denumite „vise”, romanul include o poveste-cadru, povestea Nicăi, în care sunt inserate tot felul de alte poveşti episodice, cum ar fi povestea unei artiste care a fost implicată într-o relaţie amoroasă cu un şofer şi într-una sau poate chiar două crime, povestea lui Jeannette, o femeie foarte frumoasă care nu vrea să aibă copii şi îşi îndepărtează toţi pretendenţii spunându-le că nu poate să facă, povestea ovreicuţei Roza şi a ţăranului ei „cu mutră distinsă”, povestea unui tânăr care se sinucide prin înec din cauza unei poveşti de dragoste ratate ca urmare a implicării părinţilor, povestea lui Sîrghi-beţivanul etc. Toate aceste poveşti, care pot fi foarte clare sau, dimpotrivă, ceţoase, adevărul lor rămânând suspendat undeva în negura timpului, reprezintă o realitate fragmentară, tipică unei construcţii narative postmoderne. De asemenea, din loc în loc sunt înserate visele Nicăi, o altă trăsătura importantă a prozelor Lidiei Istrati fiind şi aceea că valorifică subconştientul, conexiunile subterane care se împletesc în destinul omului. În plus, pe lângă toate aceste inserţii onirice sau ale unor poveşti străine de povestea principală, în text intervin tot felul de paranteze sau paragrafe plasate între ghilimele, care au rolul unor comentarii sau precizări pe marginea poveştii nucleu, precum şi un fel de dialoguri dramatice, marcate corespunzător, ca într-un scenariu de teatru sau de film. Şi, iarăşi, în cel mai pur spirit postmodern, cel care apare cel mai adesea implicat în aceste dialoguri este chiar Autorul, care schimbă replici, mai uşor sau mai greu de decriptat, într-un fel de aparte-uri, fie cu Nica, fie cu Nelu-Ionelu, fie cu celelalte personaje, inclusiv cu cele din povestirile episodice. În principal, rolul acestor dialoguri este acela de a relativiza cele deja spuse, de a propune noi ipoteze asupra celor întâmplate, deschizând astfel opera la un număr crescând de interpretări. Iată, de exemplu, ce îi spune la un moment dat Autorul Nicăi: „Nică, ce-ar fi să-ţi vezi de treabă. Autorul poate descrie viaţa altora, tu însă poţi descrie doar viaţa ta. Autorul cunoaşte viaţa tuturor, tu îţi cunoşti numai viaţa ta”, în timp ce Nica face următoarea observaţie: “Important e ca eu să mint şi tu să crezi”. Dincolo de autoreferenţialitate, de ideea de metaroman pe care o implică astfel de replici precum cele de mai sus, este de remarcat şi umorul acestor dialoguri: „Eu sunt Autorul, eu ştiu despre ce se scrie şi despre ce se tace. Din cauza ta atmosfera artistică dispare care o pîclă cuprinsă de soare”, îi spune Autorul Nicăi, primind următorul răspuns: „Dacă atmosfera nu-i decît o pîclă, să dispară.” Însă cel mai important astfel de dialog rămâne probabil cel care are loc între Dumnezeu şi Satan, din ultima parte a romanului, parte care se duce mult înspre o zonă mistică, de sondare a abisurilor cunoaşterii intuitive, fie cu ajutorul religiei, al filozofiei sau chiar al divinaţiei. Şi, tot la nivel formal, ca o complicaţie în plus, romanul este scris când la persoana a II-a, în cea mai mare parte fiind vorba despre Autor care i se adresează Nicăi (în contextul în care faptul că atât Autorul, cât şi Nica, sunt de fapt alter ego-uri ale autoarei încurcă şi mai mult iţele), când, mai rar, la persoana I sau la persoana a III-a.

La fel de compozit este însă textul şi în termenii genurilor sau stilurilor literare abordare, elementele onirice, mistice, fantastice, mitologice, filozofice, psihologice împletindu-se aici într-un vârtej ameţitor. Iar acest amestec, precum şi joculeţele, trucurile menţionate mai sus, distonează de fapt cu misiunea principală a romanului de căutare a adevărului şi cu toate căutările de natură filozofică sau religioasă care un în centru sufletul şi necesitatea de a-l păstra pur, curat: „Cât de simplu adevărul. Nu-l căuta în depărtări. În darn vor bate clopotele şi se vor zbuciuma sufletele voastre. Adevărul e pretutindeni. Cei care nu pot afla, sunt mulţi. Ca să-l poţi afla, trebuie să fii flămând. Flămând însă, nu vei avea voinţă”.

Dincolo însă de formula aleasă, poate prea ambiţioasă, din dorinţa de a inova, şi de temele avute în vedere de Lidia Istrati în acest roman, cum ar fi căutarea şi cunoaşterea adevărului, a ceea ce este drept şi etic, trebuie să remarc, înainte de orice concluzie, talentul ei de scriitoare, care reiese foarte clar atât din modul spumos în care ştie să povestească, folosindu-se de un limbaj colocvial pentru a reda cât mai bine trăirile personajelor, cât şi din descrierile ei superbe de peisaj sau din portretele foarte reuşite pe care le face unora dintre personaje, cum ar fi, de exemplu, portretul Milei Răreanu: “Ea poartă ciorapi destrămaţi, haine răsboţite şi potricălite de molii, pe cap are o bască de la Pazvante, în geantă – cărţi, ţigări ieftine şi săculeţe unsuroase. E slabă şi zbîrcită ca o prună ce-a iernat în copac. Printre oameni n-are prieteni. De la ea duhneşte a cîine şi a tutun. De-i moare vreo mîţă, umblă roşie de plîns şi fuge de oameni. Toţi o consideră bolnavă şi sălbatică, ea-i consideră pe toţi bolnavi şi sălbatici. Părinţii i-au murit, măritată a fost scurt timp, copii n-a avut. Vorbeşte engleza şi franceza, numele ei e menţionat în cîteva indicatoare străine. Veşnic te imploră să iei vreo mîţă acasă. Îţi descrie cu abundenţă de detalii năravul felinei. Îţi vine s-o mîngîi şi în acelaşi timp să-i trînteşti uşa-n nas”.

În concluzie, cred că principala calitate a prozei Lidiei Istrati rămâne, după cum observa şi Mihai Cimpoi, în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia[vi], aceea că autoarea se pricepe foarte bine să surprindă caracterul oamenilor „subt vremi”. În acelaşi timp, pentru Lidia Istrati, scrisul este şi un instrument necesar prin care se chestionează pe sine însăşi cu onestitate, prin care caută să afle adevărul despre sine şi despre ceilalţi, într-o perioadă tulbure din istoria recentă a spaţiului est-european. Cred că opera ei merită să fie readusă în actualitate şi sper că va fi aşa.

Cristina Ispas este scriitoare şi publicistă. Cea mai recentă carte publicată este „Eva şi ceilalţi”, Paralela 45, 2022. În 2023 a coordonat la Paralela 45 antologia de proză scurtă scrisă de femei, „Retroversiuni”.

Note:

Lidia Istrati, Nevinovata Inimă, Asociația “Cartea”, 1995

[i] În acest caz, vorbesc despre poziţiile de mai târziu, din perioada de după 1990. Vezi filmarea de arhivă a TVM despre personalitatea Lidiei Istrati – https://www.youtube.com/watch?v=GuqGblXL0X4

[ii] Aici trebuie să adaug faptul că, deşi Vladimir Beşleagă este născut în 1931, în timp ce Lidia Istrati s-a născut în 1941, se considera că cei doi autori făceau parte din aceeaşi generaţie în contextul teoriei lui Albert Thibaudet din „Istoria literaturii franceze de la 1789 până în zilele noastre”, care stabilea că generaţiile de creaţie se schimbau la fel ca cele biologice, o dată la 30 de ani, existând adică 3 generaţii într-un secol.

[iii] Formă de cooperativă agricolă de producţie în fosta URSS.

[iv] Langa, Andrei – Lidia Istrati: Starea de adevăr – http://flacaratv.md/andrei-langa-despre-scriitoarea-lidia-istrati-prigonita-si-interzisa-de-regimul-sovietic.html

[v] „Zârna” este o plantă erbacee veninoasă care face parte din familia Solanaceae şi din care se extrage beladona.

[vi] Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Chișinău, ARC, 1996

Bibliografie critică:

Batoş, Ana – Literatura de la Est de Prut şi reflexele brutalităţii istoriei *Lidia Istrati, Limba română. Revistă de ştiinţă şi cultură, Nr. 11-12, anul XXII, 2012

Burlacu, Alexandru – Starea prozei basarabene în anii 90, România literară, nr. 48, 2001

Cimpoi, Mihai – O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Chișinău, ARC, 1996

Istrati, Lidia – Nevinovata inimă, Asociaţia „Cartea”, 1995

Langa, Andrei – Lidia Istrati. Starea de adevăr, http://flacaratv.md/andrei-langa-despre-scriitoarea-lidia-istrati-prigonita-si-interzisa-de-regimul-sovietic.html

Simion, Eugen – O istorie critică a literaturii din Basarabia în secolul XX, Editura Ştiinţa, 2004