ARBOR INTERVIU
Născută în 1956 la Kiev, Nadia Pronina a crescut încurajată de către părinții săi să urmeze un parcurs artistic. În copilărie, familia sa a fost transferată la Chișinău, astfel că a studiat la școli de artă atât din Kiev, cât și din Chișinău. În 1983 a absolvit Academia de Artă Industrială Stroganov din Moscova, secția de artă pe sticlă, după care s-a întors la Chișinău, unde a activat în diferite domenii, de la artă aplicată și vitralii, la grafică de carte. De asemenea, a predat desen și pictură la Institutul de Arte din Chișinău, la Catedra de Grafică. Este câștigătoarea Premiului I al Bienalei Internaționale din Forli, primit în 2012, iar un an mai târziu se mută la Kiev. În prezent se dedică picturii și trăiește în Franța, țara în care s-a refugiat odată cu începerea războiului din Ucraina.
La invitația Asociației pentru cultură și arte Arbor, prezidată de Victoria Nagy Vajda, Nadia Pronina va expune în premieră la București, la Galeria Arbor.art.room din București (Str. Transilvaniei, nr. 11). În pregătirea acestui inedit proiect expozițional, Nadia Pronina a răspuns câtorva întrebări, într-un interviu realizat de curatoarea Ana Daniela Sultana.
≡≡≡
Ana Daniela Sultana: Un detaliu foarte interesant legat de perioada pe parcursul căreia ai locuit la Chișinău mi se pare fondarea și apartenența ta la grupul „Acoperiș”, colectiv din care au mai făcut parte și Ștefan Beiu, Alina Cocieru, Alexandru Schiopu și Evgeny Liskin. Ce v-a adus împreună? Mai țineți legătura? Tot cam atunci ați fondat și Galeria Sfinx în cadrul Muzeului de Artă al Moldovei. Căror nevoi a răspuns acest demers și care era atmosfera culturală la momentul respectiv în Chișinău?
Nadia Pronina: Pe noi, tinerii artiști care ne întorceam la Chișinău după absolvirea unor școli de artă prestigioase pe vremea aceea, cei care predam la Institutul de Artă din Chișinău și care împărțeam atelierele sub acoperișul unui imobil înalt, pe lângă prietenie și vecinătate, ne unea perioada de mari schimbări în care trăiam după prăbușirea Uniunii Sovietice, care ne inspira să participăm la crearea unei noi arte tinere rebele. Încercam să ne eliberăm, cum ni se părea, dintr-o scurgere monotonă de tradiții, către un curent turbulent și proaspăt de idei îndrăznețe, în căutarea de noi forme și independență. Una dintre expozițiile noastre, în această componență, a avut loc în România, la Cluj Napoca.
Acești ani au fost cei mai plini de culoare, cei mai activi și mai încărcați de evenimente artistice, numeroase expoziții de tineret, organizate spontan, grupuri și asociații noi apăreau ca ciupercile după ploaie și asta ne inspira mult. Am creat Galeria Sfinx ca pe o platformă pentru tinerii artiști profesioniști, pentru a-i integra cumva în contextul artei mondiale. Este adevărat că la vremea respectivă făceam primii pași și înaintam pe bâjbâite, dar am reușit să organizăm câteva expoziții interesante, inclusiv internaționale.
Reflection (2010)
AS: Reîntoarsă pe meleaguri natale, ce impresie ți-a făcut scena de artă din Kiev în 2013? Cum era aceasta în contrast cu cea de la Chișinău bunăoară și cum era față de cea din orașele vizitate în America, Franța sau Italia unde ai călătorit până a te muta la Kiev?
NP: Kievul, în vremea aceea, era un adevărat cazan în care fierbea, bolborosea și se topea arta nouă. Îmi amintesc prima expoziție de la Arsenal, care m-a impresionat după ce vizitasem FIAC la Paris și alte expoziții și bienale internaționale, care mi se păreau învechite și comerciale – era o artă a sentimentului dezgolit, a formelor și ideilor neașteptate și multispațiale. Chiar spațiul Arsenalului în sine, care la vremea respectivă nu dobândise încă aspectul unei săli respectabile moderne de expoziții, cu toate consecințele care ieșeau sub forma unei arte europene moderne clonate, cu o ușoară patină națională. Inițial fusese o hală imensă goală, cu un tavan foarte înalt și boltit, cu ziduri ca de fortăreață, cu amprentele istoriei și scurgerile negre ale timpului, cu coloane solide de cărămidă, pe care se prelingea apa, pe podeaua de ciment erau băltoace, spațiul părea de necuprins și avea ecou, arta video era expusă în numeroasele nișe negre, iar multitudinea de sunete înăbușite era acoperită de sunetul amplificat al picăturilor în cădere. Acest spațiu în sine, cu stabilitatea ideii și puterea impactului, era deja o operă de artă și o instalare a calității totale și profunde. Și fiecare obiect expus acolo era un dialog între autor și lume, o sinceritate care nu se uita la convențiile artei contemporane. În acel moment, când arta contemporană se rătăcise în ea însăși și când, de o sută de ani omenirea târa într-acolo tot ce îi cădea sub mână, începând cu pisoare și până la indiferență și vid total, pentru a se convinge că orice putea fi obiectul ei, dintr-odată să ajungi pe o insulă ca în Solaris al lui Tarkovski, unde totul părea că trăiește încă, că simte și emoționează – asta a fost pentru mine un mare șoc. Dar, treptat, arta ucraineană a început să se cizeleze, a început să își conștientizeze valoarea și să insiste asupra ei, iar pentru mine a devenit mai puțin interesantă, deoarece pentru mine arta nu este un produs sau o marfă, ci un mod de viață.
The wall (2015)
AS: Conflictul din Ucraina a schimbat, într-un fel sau altul, viața și parcursul tuturor iar tu nu te-ai refugiat imediat, ai continuat să mai stai o vreme la Kiev. Cum te-a afectat pe tine întreaga situație, în special pe plan profesional?
NP: La Kiev am lucrat foarte intens, undeva în mine se cocea premoniția unei catastrofe, pe care conștiința mea nu o dorea și nu o putea accepta. Până în ultima zi am privit frumusețea orașului meu iubit din copilărie și, ca întotdeauna la Kiev, mulțimea tânără, festivă și lipsită de griji, dar la mine pe pânză apăreau, ca niște premoniții fatale, imagini ciudate, înfricoșătoare, de care voiam să mă eliberez. Probabil că subconștientul meu era deja „însărcinat” cu războiul și durerea nesfârșită. În acea noapte, când m-am trezit din cauza unui sunet mortal, care îmi sfredelea creierul, am înțeles tot și am rămas culcată neclintit, gândindu-mă liniștită la un sfârșit. Îmi luam rămas bun de la cei dragi, de la viața pe care tocmai reușisem să ne-o stabilim aici și care ne plăcea atât de mult, de la tablouri, de la tot ceea ce îmi era drag. Mă gândeam – asta este, asta s-a întâmplat – ăsta este sfârșitul. Și mă mai gândeam ce bine că părinții mei nu au trăit până atunci. Și, de asemenea – de ce trebuie să murim noi, iar acel degenerat de Putin să triumfe? Apoi a fost o perioadă în care toată lumea se agita, se aduna, se împrăștia, când cozile la magazine se întindeau pe kilometri întregi, când metroul s-a transformat în adăpost de noapte, când voiam să dormim și să mâncăm, dar nu era pâine, și dormeam puțin, îmbrăcați, ascultând știrile fără întrerupere, gândindu-ne care colț al casei este cel mai sigur și cum să reușim să alergăm până acolo și dacă avea sens să o facem. Am lipit ferestrele, în cruce, cu bandă adezivă, ceea ce ne-a întărit senzația că suntem la filmările unei pelicule apocaliptice sau într-un coșmar. Apoi, treptat, viața s-a ameliorat, cei mai hotărâți s-au mutat, salvându-și copiii, strada noastră s-a golit, magazinele s-au umplut din nou de alimente, am umplut toate rafturile cu pâine și, în general, am început să ne adaptăm și să ne obișnuim cu urletul nesfârșit al sirenelor, și a apărut speranța… Am locuit la Kiev primele cele mai îngrozitoare două săptămâni. Dar un moment a fost decisiv pentru noi, când o rachetă a căzut destul de aproape și când, pentru o vreme, așa cum ni s-a părut – foarte lungă, ne-am aflat în interiorul unui vuiet slab, chinuitor, care s-a transformat într-un fluierat și o vibrație a întregii case, iar noi stăteam înțepeniți în interiorul acestui sunet, până când s-a auzit explozia. Atunci am înțeles că nu puteam rămâne aici, iar prietenii noștri ne-au întins o mâna de ajutor, propunându-ne să venim la ei în Franța. Eram salvați, am fugit, dar viața noastră a rămas acolo.
Parasites I (2020)
AS: Acum locuiești la Paris? Cum a fost adaptarea ta la viața din Franța?
NP: Noi nu locuim la Paris, ci într-o pădure în munții din sudul Franței, în apropiere de micul, dar foarte artisticul oraș Crest, unde trăiesc artiști din toată Franța într-o comunitate de pictori, unde există multe ateliere și galerii, multe expoziții și oameni interesanți și unde este cu adevărat bine și liniște. A trecut aproape un an și jumătate de când locuim în Franța, dar nu pot scăpa de sentimentul că mi-am pierdut viața, construită cu atâta trudă și dragoste, și imposibilitatea de a mă împăca cu felul în care este distrusă țara mea și cum mor oameni tineri și sănătoși. Locuim într-o casă veche, este liniște și frumos, dar lucrările mele sunt tot atât de pline de anxietate și disperare, și asta nu depinde de mine…
Refuse (2020)
AS: Cromatica și textura picturilor tale se apropie mult de sculptural, mai ales că în centrul lucrărilor tale se află corpul uman, în ipostaze și condiții neașteptate. Deși se încadrează mai de grabă în registrul figurativ, acestea pot lăsa la fel de mult spațiu de interpretare precum unele lucrări abstracte. Căror influențe se datorează această trăsătură? Cum vezi tu relația dintre figurativ și abstract în pictura ta?
NP: Ai remarcat perfect, probabil că este evident, că arta mea este parțial sintetică, că în ea încearcă să coexiste pictura și sculptura, abstractul și figurativul, sentimentalul și formalul. Pentru mine, figurile sunt ca părți ale unui constructor universal al realității, care, la rândul ei, este o copie a ideii divine. Eu nu despart întregul în atomi, tabloul în linii și pete, deși îmi place pictura abstractă. Drumul meu s-a clădit altfel – nu este univoc, are multe sensuri și discursuri diferite, și care și pentru mine rămâne motivul multor interpretări.
Textura echivalează viul cu ceea ce nu este viu, materialul cu abstractul, tabloul ca obiect, ca bucată de pânză, cu iluzia reprezentată pe el, care revendică reacția privitorului. În general, cred că arta contemporană este o încercare de a privi de cealaltă parte a normei – socială, morală, mentală, de cealaltă parte a realității obișnuite, când obiectele cotidiene sunt declarate obiecte de artă, iar percepția noastră clar structurată a realității începe să se încurce, să se piardă și să își schimbe punctele de referință. Dacă pornim de la cuvintele lui Munch, care spunea că pictează nu ceea ce vede, ci ceea ce a văzut, eu pictez ceea ce nu am văzut încă, dar am presimțit – este ceea ce nu a fost încă interpretat de conștiință, cum sunt visele sau delirul. Dar, în același timp, sunt la fel de departe de suprarealism ca și de orice alt stil, fiind convinsă că arta trebuie să fie liberă, mai ales de stăvilarele stilurilor și tendințelor; înaintea conștiinței, deși nu este întotdeauna evident. Arta este un motiv de gândire atât pentru autor, cât și pentru privitor, care așteaptă de la artă explicații, dar ea nu pune decât întrebări.
Blessing (2022)
AS: Personajele din lucrările tale se regăsesc deseori în grupuri, sunt ansambluri umane aflate în interacțiune, mai rar solitare. Care este mesajul sau semnificația acestei alegeri?
NP: Personajele mele sunt limitate în formă, rupte de spațiu, de planul plat, de liniile și petele cu care coexistă și intră în relații de egalitate, pe care nu le înțeleg nici eu mereu, dar uneori ele generează un sens evident, ca de afiș, care poartă în sine un avertisment sau o amenințare. Formele sunt, de obicei, imagini care au trecut prin întreaga mea creație – creaturi feminine cu trei degete, ca mulaje ale reacțiilor emoționale la toate provocările realității și timpului. Iar fundalurile sunt, de obicei, citate din ceea ce mă inspiră – pictura abstractă, în special Twombly, care pur și simplu mi-a întors pe dos conștiința, ziduri vechi și ponosite de timp, panouri publicitare scorojite, fragmente de fotografii vechi și decolorate, printuri de artă modernă și, în general, tot ceea ce se păstrează în arhiva impresiilor mele.
Vedere expoziție „Premoniția unei catastrofe”, Arbor.art.room
AS: Pe lângă personala ta de la București, ce proiecte expoziționale mai ai în derulare sau pregătești în viitorul apropiat?
NP: Printre planurile mele imediate se numără o colaborare pe care mi-a propus-o galeria internațională Art du Temps, o expoziție la Galeria Duvan și o expoziție în principalul spațiu expozițional al Crest – Chapelle des Cordeliers.
Crest, Franța (mai 2023)
Traducere din rusă: Natalia Polikarpov
Disclaimer:
Referitor la răspunsurile artistei despre grupul neformalizat „Acoperiș” și Galeria Sfinx în cadrul Muzeului de Artă al Moldovei, artista vorbește din experiența pe care o construia alături de colegii și prietenii săi, dovadă că vorbește despre acea perioadă la plural.
