ARBOR INTERVIU
de Victor PROHIN (Moldova Literară, septembrie 1998)
Ariadna Șalari (1972)
Printre proiectele mele de lucru, când îngrijeam, împreună cu Aurel Ciocanu şi Serafim Belicov, Moldova Literară, se afla şi acesta: să realizez un dialog cu Ariadna Şalari. Intenţia îmi era motivată de câţiva factori. Fiind o prezenţă activă în procesul literar de la noi mai bine de patru decenii, autoarea romanelor „dur-realiste” (M. Cimpoi): Oameni şi destine, Valul lui Traian, Labirint, a numeroaselor cărţi pentru copii, prefera să rămână într-un plan mai distant: n-am auzit-o niciodată vorbind la vreo adunare sau şedinţă, nu prea am citit dialoguri cu dumneaei, n-am văzut-o nici la televizor, nici în prezidii. Avea întotdeauna o ţinută intelectuală distinsă ce nu-i permitea să coboare în acele subterane indispensabile unui mediu literar în care colcăie bârfa, invidia, setea de glorie şi rivalitatea. A muncit, în câmpul prozei, cu un stoicism comparabil cu cel al eroinelor islandezului Halldor Laxness, urcând, fără grabă, scara valorilor, de la carte la carte. În Venetica, după mine, unul dintre cele mai serioase romane de la noi, publicate de la proclamarea Independenţei încoace, descopeream o altă scriitoare, versată în materie de filosofie, din epocile vechi până la cea modernă. În această pânză epică, autoarea analizează la modul obiectiv – fără entuziasm, dar şi fără regret – acei fermenţi care au cauzat prăbuşirea colosului populat de peste o sută de seminţii, ce ocupa a şasea parte a uscatului de pe glob.
***
– Unul dintre iluştrii pedagogi afirma că, de la naştere, până la vârsta de cinci ani, fiecare dintre noi află despre oameni şi lumea care îl înconjoară mai mult decât în tot restul vieţii… În ce relaţie se află primii cinci-şapte ani ai Ariadnei Şalari cu ceilalţi, trăiţi până acum?
– Mi-au rămas în memorie, din acei ani infantili, pofta de drumeţie şi nesaţul pentru izul amărui şi zbuciumul neostoit al valurilor mării, risipindu-se pe malul fierbinte unde-mi clădeam cu lopăţica cetăţi de nisip. Îmi stăruie şi astăzi în faţă imaginea tatălui vitreg, inginer-agronom de profesie, strămutat, în interes de serviciu, în Dobrogea, întâi la Hârşova (pe malul Dunării), apoi la Mangalia şi după aceea la Constanţa, spre disperarea mamei care nu mai sfârşea cu împachetatul şi despachetatul lucrurilor, şi spre marea mea bucurie, căci îndrăgisem aceste călătorii în „lumea mare”. Abia după cinci ani de asemenea peregrinări prin Dobrogea, tata izbuti să capete transferarea în Basarabia, de unde ambii părinţi erau originari, şi unde mă născusem şi eu, la Cetatea Albă, rod din prima căsătorie a mamei cu Nicolae Şalari, profesor de greacă şi latină la liceul unde predase aceste obiecte şi viitoarei sale soţii, cu vreo douăzeci de ani mai tânără ca dânsul. Pe tatăl meu drept mi-l amintesc foarte vag, de aceea prima lume a copilăriei mele, sedimentată intim şi indisolubil în fiinţa mea, e legată de tatăl vitreg şi începe din Dobrogea, de la nisipul fierbinte de pe plaja darnică a mării, de la zarea îndepărtată ce îngemăna apele sărate cu cerul albastru, adică de tot ce se afla în relaţie cu valurile paşnice sau zbuciumate ale Mării Negre.
Arianda Șalari la școala primară din Mangalia (1929)
– De la o vârstă, când nu ne gândim nici la beneficii materiale, nici la ceea ce numim glorie literară, lăsăm joaca, ne izolăm şi începem să scriem…
– Cred că scrisul, ca orice alt proces artistic pueril, este o continuare a jocului. Copilul creează jucându-se. În special celor timizi un asemenea joc le compensează nevoia de o lume a lor, care să fie precum şi-o doresc. Această proprie lume, alimentată de lecturile ce le stimulează imaginaţia, o dobândesc singuri, izolându-se. Prin forţa magică a cuvântului scris care li se oferă ca lampa lui Aladin ce le deschide calea spre peştera fermecată.
Familia Ariadnei Șalari (1934)
– Până la 28 iunie 1940, Bolgradul, târg din sudul Basarabiei, a cunoscut o intensă viaţă literară. Iar Cetatea Albă…?
– Spre regret, nu pot spune acelaşi lucru şi despre orăşelul meu natal. Bănuiesc, însă, că şi în mediul său dospeau capacităţi neordinare. O probează acele câteva nume de rezonanţă culturală autohtonă: multregretatul pictor Mihai Grecu (a absolvit Şcoala Normală din Cetatea Albă), poetul Kiril Kovalgi (stabilit, de câteva decenii, la Moscova), profesorul de chimie anorganică, primul decan al Facultăţii de Chimie a Universităţii de Stat din Chişinău, academicianul Anton Ablov. Posibil, mai sunt şi alte nume care s-au impus ulterior printre cei ce s-au refugiat peste Prut sau au fost deportaţi în Siberia…
– Cine v-a binecuvântat întâii paşi pe tărâmul scrisului? Ce autori v-au fost stele călăuzitoare?
– Am îndrăgit scrisul fiindcă mi-a fost altoită din copilărie dragostea pentru lectură. M-o fi binecuvântat mama, fără s-o ştie, alegându-mi cărţile după gustul ei. Printre acestea: Vieţile Sfinţilor, romanul Quo vadis?, de la care nu mă puteam rupe, tulburată de soarta primilor martiri creştini. Dacă aş fi continuat în acest gen, poate c-aş fi ajuns la mănăstire! Norocul meu că la biblioteca orăşenească era multă literatură laică. În scurt timp, am ajuns să mă pasioneze orice lectură nouă: de la Mizerabilii lui Victor Hugo, Omul invizibil de Wells, dar mai ales Medelenii lui Ionel Teodoreanu, al cărui stil înflorat îl imitam până şi în compunerile şcolare.
Ariadna Șalari (1936)
– Cu toate acestea, aţi ales chimia.
– Nici prin cap nu-mi trecea că viitorul o să-mi hărăzească un destin literar. Cei din jur îmi sugerau: trebuie să-ţi alegi o profesie serioasă! Că prezentul nostru aparţine mileniului tehnicii şi industriei. Şi chiar dacă în orăşelul meu paşnic, aureolat de gloria străvechii Cetăţi Albe, magnaţii apuseni nu se prea îmbulzeau pentru a-şi investi capitalurile, părinţii mei plănuiau cum să fructifice mai bine cele zece hectare, ce-mi reveniseră drept zestre de la tatăl meu drept, or cel mai rentabil, chibzuiau ei, era să-i investească într-o farmacie.
– Deci…
– Înarmată cu diploma de bacalaureat, în plin război, după eliberarea Basarabiei de armata lui Antonescu, am plecat la Bucureşti, să mă prezint, precum hotărâse mama, la concursul de admitere la Farmacie. Dar, la faţa locului, m-a ademenit Politehnica. Ca să n-o supăr pe mama, am înaintat fotocopiile actelor (aşa se cerea) la ambele facultăți: unde reușesc, acolo intru. Şi ca să vezi culmea ironiei: am trecut la ambele concursuri. Ce să fac? S-o ascult pe mama? Când sunt deacum fascinată de imaginea cuplului Maria şi Pierre Curie şi vreau să devin numaidecât chimist… A fost ceva predestinat acel glas lăuntric ce mă chema, anume la Chimie. Fiindcă şi ulterior, oricât ar părea de bizar tot acest glas mi-a rânduit şi celălalt destin – literar. Căci m-a ajuns din nou în vremea experienţelor de laborator, când, la un moment dat, limbajul creuzetului (în care îmi calcinam substanţele) şi al retortei de pe baia de aburi, ce-mi bolborosea ore în şir până să-mi ofere reducerea aşteptată, au devenit un timp psihologic atât de vast, încât nu-i puteam rezista decât stimulându-mi imaginaţia. Primele mele basme-alegorii, apreciate şi publicate la revista bucureşteană Orizont (redactor-şef Saşa Pană) s-au închegat la focul acestui zeu omnipotent ce-mi dirija munca de laborator. Muza pătrunsese sub plafonul vid al încărcăturilor eterice ce-şi aşteptau produsul final, şi acolo mi-a aşternut ceva asemănător cu o nebuloasă poetică, al cărei ritm era întreţinut de elementele din tăbliţa lui Mendeleev. În curând a trebuit să înţeleg că procesele chimice de durată capătă, prin mine, o altă revărsare, gata să-mi umple câmpul psihologic disponibil cu o altă esenţă, integrându-mă într-un imperiu mult mai captivant, care până la urmă a triumfat!…
Ariadna Șalari (1950)
– În romanul „Labirintul”, întâlnim, printre personaje, mai multe nume notorii din literatura română…
– Iată-mă colaborând la revista Orizont, iar după ce am luat diploma de inginer-chimist, sunt angajată la săptămânalul Flacăra, abia fondat, unde îmi încep ucenicia de jurnalistă. Aici mi-a fost dat să-mi cunosc îndrumătorii, atât marxişti, cît şi pe cei ce mai încercau să oprească ori măcar să frâneze evidentul proces de ideologizare comunistă a culturii române. Partidul Comunist tocmai se pregătea de campania electorală (sub sigla „soarelui”, ce reprezenta frontul democraţiei populare), prin urmare, acest prim an de apariţie a revistei Flacăra a fost un an neobișnuit. În redacţie, domnea o atmosferă viabilă, veselă, operativă, ideologii se purtau cu mănuşi, căutau să cimenteze în conştiinţa colectivului nostru tânăr încrederea în corabia noii vieţi, ce se pregătea de marea încercare în bătălia alegerilor pentru Marea Adunare Naţională. A fost o perioadă activă şi relativ îngăduitoare. Dar de pe atunci, pentru un ochi ager şi atent, începeau să se vădească formele camuflate ale aşa-zisului „cult proletar”. Poate de aceea, chipul lui Marin Preda, când ne vizita redacţia, arăta tot mai posac, deşi ar fi fost firesc să se lumineze, căci tocmai atunci îi ieşise de sub tipar prima carte de nuvele Întâlnirea din pământuri şi fusese deja elogiată de criticul Ovid Crohmălniceanu în paginile Contemporanului, considerată drept o proză respirând o „autentică umanitate”. Dar autorul acestui buchet inspirat de nuvele parcă presimţea ce va urma. Căci imediat este straşnic criticat chiar de revista Flacăra, acuzat de „naturalism”, de „anacronism”, de lipsă de viziune a noului şi de o sumedenie de alte păcate. Mi s-au întipărit din acea perioadă multe figuri şi personalităţi culturale inconfundabile, pe care le-am descris, de altfel, în Labirint. Odată şi odată, sper, acest roman-cronică (cum îl consider) va vedea lumina tiparului cu grafie latină, iar cititorul va avea ocazia să străbată acea frământată epocă şi să cunoască o galerie de individualităţi neordinare ce au marcat perioada totalitarismului în varianta sociologicului proletar român. N-am vrut să ponegresc pe nimeni, pentru că acei oameni, aserviţi unei idei utopice, credeau în ea. Istoria le-a condamnat idealul, iar istoria are oricând dreptate.
La redacția revistei „Flacara” (1948)
– Urmărind ceea ce aţi publicat în anii de la urmă, mi-am dat seama că aţi studiat multă filosofie. De unde această pasiune, oarecum neaşteptată pentru un cititor care vă cunoaşte de la cartea despre băieţii şi fetele de la Măgura Nouă până dincoace de „Valul lui Traian”?
– M-am născut şi am fost educată într-o ţară liberă, cu regim burghez democratic. Am avut şansa să învăţ la liceu, unde aveam, ca obiecte de studiu, logica, dreptul, psihologia, nu mai vorbesc de religie, care, în clasele superioare aborda aspectul apologetic al creştinismului, argumentat prin filosofi de talia Fericitului Augustin, Toma de Aquino, cu cei moderni: Pascal, Spinoza, Leibniz, Kant… Asemenea lecţii constituiau cea mai frumoasă mărturie în sprijinul Divinităţii Care „a creat cea mai bună lume din toate lumile posibile” (Leibniz). De aici, posibil, mi s-a tras nu numai dragostea pentru lucrurile sacre, ci şi interesul pentru adevărul filosofic.
După „repatriere”, aranjată la lucru ca inginer-chimist, în suburbia Moscovei, la uzina de bacuri pentru acumulatoare din Podolsk (anii 1950 – 1951, acolo muncea fratele), primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă înscriu… la universitatea serală de marxism-leninism…
– Fără a fi membră de partid?
– Fără… M-am înscris, deoarece vroiam să cunosc pe ce fundament filosofic se întemeiază doctrina proletară. În Venetica, roman apărut într-o variantă de revistă la Basarabia, descriu cum îmi elucidam, cu mentalitatea unei proaspete „repatriate”, în ce constă materialismul dialectic, unica doctrină filosofică recunoscută de marxişti.
– Nu regretaţi că aţi pierdut o groază de timp?
– Azi mă gândesc că, de fapt, urmam un drum firesc, deoarece numai prin filosofie poţi înţelege respectiva ideologie. Căci numai dezghiocând acel îngust materialism dialectic, mi-am dat seama ce rol îl joacă acesta în convertirea (în special a oamenilor de creaţie) la acel realism socialist, atribuit vastei personalităţi a lui Maxim Gorki, despre care Albert Camus spunea că este „socialist exact în măsura în care nu-i realist”. Pe de altă parte, ştiind că şi în Occident noile curente artistice au distrus toate canoanele tradiţionale spre a-şi impune noul model de realitate (o pseudo sau suprarealitate!), m-am întrebat, la un moment dat, dacă modelul de esenţă comunistă, sub denumirea de realism socialist, născocit conform etalonului ideologic proletar, nu-i oare şi el o confirmare că, şi în spaţiul de după cortina de fier, s-a realizat o artă fără obiect real, prezentând o varietate la suprarealismul occidental?
– Nu vă sunt străine nici căutările artistice ale prozatorilor care nu se înscriu în albia tradiţională a realismului?
– Mă delectează în aceeași măsură lectura romanului Maestrul şi Margarita de Mihail Bulgakov, ca şi Un secol de singurătate de Gabriel Garcia Marquez.
– Cum priviţi necesitatea integrării literare în Europa, integrare despre care se vorbeşte la noi atâta, în timp ce unii intelectuali din Apus, bunăoară în Franţa, afirmă că, în planul resurselor artistice, Europa şi-a epuizat potenţialul de prospeţime, nu mai e aptă să dea ceva cu adevărat inedit, iar axa de gravitaţie a noilor căutări şi realizări s-a mutat pe continentul american?
– Şi totuşi, mă bate gândul că bătrâna noastră Europă îşi trăieşte perioada de maturitate. De ce afirm acest lucru? E ştiut că estetica modernistă a apărut şi a rezonat în unison cu ştiinţa contemporană ce a declanşat progresul industrial, dar care, impunându-şi supremaţia pragmaticului, a lucrat împotriva umanului, îndepărtându-l de idealul umanist. Era firesc, deci, ca şi tratările estetice să sufere o mutaţie tehnologică ce s-a subscris unor gusturi elitare de transgregare formală, care, în numele unor noi formule creative, tindeau să „dezumanizeze” orice conţinut artistic.
– În acest context, în 1925, Ortega Y Gasset scrie eseul „Dezumanizarea artei”.
– Astăzi, în Europa, se simte, dimpotrivă, o tot mai vădită orientare de întoarcere a experienţei estetice către o conjuncţie cu ignoratul Real. Cum va arăta această conjuncţie, ce abia se conturează, e greu de prezis. În tot cazul, e cert că aşa-zisul „post-modern” va arăta altfel de cum arată, fie că se va realiza în avantajul „formelor pure”, fie că va deveni tot mai îngăduitor faţă de structurile orientate către „realitatea sensibilă”. Dar întrucât realitatea în cauză e însăşi viaţa – infinită, multiplă, variată, – este evident că această sursă nu-şi va epuiza niciodată potenţialul modelelor sale creative. Va constitui, deci, o şansă pentru spiritualitatea umană care s-a săturat de propriu-i negativism, indiferent de unde vine: din politică, ideologie, ştiinţă, cultură. Căci astăzi lumea, mai mult ca oricând, are nevoie de certitudine, de stabilitate, de echilibru, de ordine, adică de un alt soi de experimente creative, ce se justifică pe sine şi ca ideal normal uman. Cât priveşte realizările artistice de pe meridianul latino-american, ele, nici vorbă, au reuşit să reanime alchimia unui original estetic, inspirat din miturile şi folclorul băştinaş, dar acest izvor nu este inepuizabil, mai ales când se aplică unor gusturi ce se schimbă mereu. A demonstrat-o şi precedentul european, unde formulele estetice, destinate doar iniţiaţilor, cu toate că şi-au avut reprezentanţii lor de elită, au dezamăgit publicul care, până la urmă, s-a dezis de ineditul unor esenţe spirituale cu care nu poate comunica. Iar ultimele decenii de înstrăinare dintre artă şi public au demonstrat că tot ce se prelungeşte prea mult, e semn c-a intrat în declin. Ne putem mângâia, însă, că declinul încă nu-i sfârşitul, ci doar un semnal că Europa s-a maturizat fiindcă şi-a dat seama că nu mai poate miza pe performanţele literar-formaliste. E de bănuit că ceva latent a şi început să germineze, undeva în sânul bătrânei şi multîncercatei Europe, sorgintea şi leagănul atâtor revelaţii culturale. S-ar putea să fie un colte autentic sub înveşmântarea cea mai modernistă şi strălucind prin conţinutul cel mai realist. Ar fi o surpriză benefică de sublim sănătos şi la trup, şi la minte, în care umanul să se recunoască şi, recunoscându-se, să înţeleagă că numai într-o asemenea Europă el se va simţi bine integrat.
– A spune despre un prozator sau un dramaturg basarabean că scrie de parcă ar fi de la Bucureşti, Paris sau Buenos Aires ar însemna să-l lauzi ori dimpotrivă?
– Cât mă priveşte, aş prefera să fiu apreciată printr-un scris care să-mi aparţină numai mie. Deci, nu i-ar imita nici pe cei de la Bucureşti, nici de la Paris, nici de la Buenos Aires.
– N-aţi lucrat nici la editură, nici la revistă literară, nici în aparatul Uniunii Scriitorilor…
– Dacă ţinem cont de faptul că Uniunea Scriitorilor, în timpul când m-am stabilit la Chişinău (în toamna anului 1951), număra la vreo duzină de scriitori, iar discuţiile asupra manuscriselor se făceau în comun de toată această mică breaslă de condeieri, apoi vă daţi seama că tot ce se scria şi se publica pe atunci era citit şi discutat de toţi. Aşa că împărţeam şi eu cu Ion C. Ciobanu (abia căsătoriţi) rânduiala tovărăşească. Această tradiţie s-a păstrat şi când lucram la revista elevilor Scânteia leninistă, unde am fost angajată de regretatul redactor-şef, Vladimir Rusu. Îmi aduc aminte cum am descoperit în sertarul biroului meu un caiet, de-acum prăfuit, cu miniaturi pentru copii, semnate de Raisa Lungu. Am ales două şi le-am publicat în paginile revistei, creându-i proaspetei autoare (care trăia pe atunci la ţară) debutul. Fiind secretară a comisiei de literatură pentru copii (Vladimir Rusu era preşedinte) organizam discutarea manuscriselor, pentru a fi recomandate editurii Şcoala sovietică, mai târziu Lumina. Ţin minte că discuția primei plachete de poezii a lui Grigore Vieru, Alarma, nu ştiu de ce se tărăgăna şi a trebuit să apelez la Emilin Bucov, cuvântul căruia avea greutate. Am izbutit ca manuscrisul să fie discutat şi recomandat.
Mai târziu, când numărul scriitorilor crescuse considerabil, acea atmosferă de coeziune intimă s-a scindat. Au început să apară tot felul de bisericuţe, cu micile lor interese de clan; scriitorii dornici să-şi vadă operele în planurile editoriale de la Moscova făceau uz de orice mijloace pentru a-şi crea relaţii acolo, sus, în râvnitul Olimp de vocabulă rusă. Singurul care mai încerca să întreţină integritatea frăţească era doar puţin ambiţiosul Lică Cosmescu, ce n-avea nimic de împărţit cu Moscova, de vreme ce trecuse la traduceri. Aceste dragi şi amare reminiscenţe le-am zugrăvit în Amintiri din casa umbrelor, scrise şi publicate la declinul vieţii mele, în revista Basarabia (anul 1994).
Ariadna Șalari cu scriitorii Jean Paul Sartre și Serafim Saka (începutul anilor 1960)
– Într-o schiţă la portretul Verei Malev, publicată în „Moldova Literară”, afirmaţi: „Printre rânduri, indiferent din ce viaţă sunt inspirate, trăieşte, în primul rând, artistul”. Dacă foarte mulţi dintre noi suntem gata să ne dezicem, astăzi, de o întreagă epocă literară – bună, rea, cum a fost – nu înseamnă oare aceasta că am lipsit, ca oameni, în cuprinsul cărţilor care le-am scris ori am fost neputincioşi ca artişti?
– Nu m-am gândit la această concluzie. Mă refeream la acel glas al artistului ce trăieşte printre rândurile scripturii sale, asemeni unui gol rodnic, în care încape tot ce n-a fost spus până la capăt. Depinde, însă, de harul creatorului de a fi ştiut să încarce cu ceva infinita potenţialitate a golului inefabil, ca să vorbească fiecărui cititor în limba sa.
– A devenit banală fraza că literatura e hrana noastră spirituală, inclusiv a scriitorului.
– Dacă aveţi în vedere literatura care se scrie dincolo de Prut, urmăresc ceea ce ajunge la mine, adică ceea ce îmi pot procura. Recitesc, în schimb, cu plăcere clasica română şi cea străină (tradusă în România). Mă atrage şi proza documentară, memoriile, gândirea estetică, literatura filosofică, chiar de tipul Strategiilor fatale de Jean Baudrillard. Urmez exemplul Virginiei Woolf, revenind adesea la Dialogurile lui Platon, care-mi servesc de antidot în unele momente dezoptimizante.
– În spaţiul nostru teritorial-administrativ, de la Naslavcea până la Giurgiuleşti, câţi cititori trebuie să ai pentru a-ţi mângâia orgoliul că eşti citit şi cunoscut?
– Nu-mi fac iluzii, sunt realistă. Vremea Civilizaţiei Cărţii a trecut. Progresul contemporan a transformat cartea într-o marfă de consum, dar fără consumator. Civilizaţia Eterului e mai comodă. Te tolăneşti într-un fotoliu, apeşi pe un buton şi eşti la discreţia serialului televizat, transportat în lumea celor mai fascinante aventuri şi obscenităţi gratuite. Aşa că nu mă mai mir când aflu de la Baudrillard că binele nostru străluceşte prin toată puterea răului şi poate fi atribuit doar unui Dumnezeu pervers, care a creat lumea ca pe o provocare, somând-o să se autodevoreze.
– În ce ore ale zilei v-aţi scris romanele?
– Scriu când sunt inspirată. Şi sunt inspirată când invaliditatea vârstei mă cruţă şi-mi permite să mă desprind cu gândul de efemerul nostru trecător şi să visez.
– Am citit undeva că aţi lucrat şi la şcoală…
– Timp de doi ani, am predat chimia, fizica şi franceza la şcoala nr. 13 din suburbia Băcioi a capitalei. Treptat, căsuţele suburbiei au fost şterse din văzul şi memoria oamenilor de blocurile sectorului Botanica.
– În ce limbi v-au fost traduse scrierile?
– Au apărut în majoritatea republicilor unionale din fosta URSS – la Moscova, Kiev, în Ţările Baltice… Câteva cărţi mi-au văzut lumina tiparului în Bulgaria şi în Cehia. Urma să-mi apară în traducere una şi în Tadjikistan. Dar s-a destrămat Uniunea Sovietică şi nu ştiu până acum dacă a văzut lumina zilei traducerea în tadjică.
– Câte cărţi cu grafie latină aţi editat până acum?
– La Chişinău, nici una. La Bucureşti, în anii 1948-1949, când lucram la redacţia revistei Flacăra, mi-au apărut trei cărţi semnate cu pseudonimul Maia Radovan: o carte pentru copii Carnetul unui şcolar, culegerea de povestiri Ilie îşi croieşte o viaţă nouă şi nuvela Costea s-a luminat. Din păcate, prima mea culegere de basme-alegorii, găzduite în paginile revistei Orizont (1946), în timpul studenţiei, mi-a fost ulterior respinsă ca necorespunzătoare ideologicului proletar. După ani de aşteptare, câteva zile în urmă, am citit corectura romanului Venetica. E vorba să fie lansat de Editura „Cartea Moldovei”.
Coperta cărții „Carnetul unui școlar” de Maia Radovan (Ariadna Șalari)
– E greu să fii soţie de scriitor?
– N-am prea avut probleme cu soţul, poate fiindcă ambii eram preocupaţi de creaţie. La vreo zece ani de căsătorie, s-a întâmplat un miracol la care nici nu îndrăzneam să mai sperăm. Ne-a binecuvântat pronia cerească cu cea mai autentică creaţie: un fecioraş, să ne perpetueze neamul. E acel Ticuşor care mi-a populat multe din povestirile şi nuvelele adresate copiilor, scrise, în primul rând, pentru dânsul. Astăzi, suntem bunici: avem două nepoţele.
Ariadna Șalari cu fiul său Constantin, viitor istoric și critic de artă
– În ce măsură îşi lasă amprenta asupra paginilor ce le scrieţi lecturile?
– Ştiu că tot ce ai citit se sedimentează atât de indisolubil în subconştientul fiinţei noastre, încât nu mai poţi deosebi unde sfârşesc alţii şi unde începem noi. Dar poate că anume aceste reflexe de sublim, acumulate în eu-l nostru, ţâşnind de acolo ca o explozie inopinată, constituie ceea ce ne catalizează inspiraţia şi ne mobilizează la masa de scris?!
– Ce întâmplare a făcut să purtaţi numele fiicei regelui Minos al Cretei?
– Numele pe care-l port aparţine, de fapt, surioarei mele, tot Ariadna, decedată odată cu mama ei (prima soţie a tatălui meu drept) în epidemia de febră tifoidă din anii Primului Război Mondial. Întru amintirea acelei fetiţe, tatăl meu, recăsătorit, m-a botezat şi pe mine Ariadna. Iar preferinţa sa pentru numele din mitologia antichităţii e explicabilă: doar era profesor de limbi clasice – greacă şi latină.
– Vă sînt recunoscător, mult stimată Ariadna Şalari, pentru mărinimia cu care mi-aţi oferit din timpul Dumneavoastră, răspunzându-mi detaliat la întrebări. Odată ce ne aflăm în ajunul zilei Dumneavoastră de naştere, vă urez multă sănătate, forţă de creaţie şi să duceţi la bun sfârşit tot ce aţi început!
Victor PROHIN (n. 2 octombrie 1942, Vindrei, Torbeevo, Republica Mordovia, Rusia) a absolvit Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moldova (1965). A activat la revistele „Chipăruș” (1970-1972), „Nistru” – „Basarabia” (1972-1995), ziarul „Moldova Suverană” (1995). Din 2002 este secretar responsabil la revista pentru copii „Alunelul”. Ultima carte publicată, „Dacă ar fi mânzul fotograf” (ed. „Prut Internațional”, Chișinău, 2002).
