ARBOR JURNAL
Text curatorial de Ludmila Toma, critic de artă
În evoluția picturii din Republica Moldova un rol important l-au jucat asimilarea și prelucrarea tradiției – atât a culturii plastice europene, cât și a celei locale, ale cărei rădăcini se pierd în negura vremii. Veniți în sate să-și schițeze crochiurile, artiștii percepeau frumusețea sufletească a țăranilor, observau rânduiala vieții de familie și minunatele roade ale creativității populare: covoarele țesute, splendid ornamentate, costumele populare cu broderii complicate, ceramica, porțile sculptate, crucile de lemn și de piatră. Fără îndoială, multora dintre cei născuți la țară aura estetică a modului de trai specific poporului le-a modelat percepția armoniilor cromatice încă din fragedă copilărie.
Până în anii ’60, pictorii estompau întrucâtva intensitatea culorilor, adoptând metoda modelării tonale a obiectelor reprezentate. Abia odată cu declanșarea „dezghețului“ hrușciovist, când viziunea generală a creatorilor asupra vieții a devenit mai optimistă, iar aspirațiile lor au prins aripi, artiștii au început să se adape în mod conștient din izvorul dătător de viață al artei populare. Înflorirea picturii moldovenești se datorează în mare parte caracterului de noutate al acestei abordări.
Să ne amintim pe scurt care fusese situația de până atunci în viața artistică a Republicii Moldovenești. Condițiile regimului stalinist, cu cerințele lui ideologice și politice rigide și criteriile vulgare de evaluare, au frânat dezvoltarea firească a creației artiștilor experimentați și au îngreunat formarea creatoare a tinerilor. Cu deosebire dificile au fost primele decenii de după Al Doilea Război Mondial, o perioadă a devastării și a foametei. Ca să-și poată întreține familiile, artiștii au fost nevoiți să picteze tablouri angajate ideologic, încheind contracte cu autoritățile din domeniul cultural, pentru expoziții tematice. Erau obligați să înfățișeze transformările din republică, reprezentând detaliat însemnele noului, în forme superficial asemănătoare cu cele reale: în asta consta mult trâmbițata „metodă a realismului socialist“. Orice convenție artistică era percepută negativ de ideologii vremii, drept „formalism“, „povară a trecutului“ de care artiștii trebuiau să se debaraseze.
În ciuda cerințelor oficiale, pictori experimentați precum Moisei Gamburd, Dimitrie Sevastianov, Ivan Hazov, Ana Baranovici, Rostislav Ocușco au continuat să se inspire din tradițiile culturii europene, ceea ce le-a îngreunat situația, dar a împiedicat degradarea capacității lor creatoare. Important este și faptul că ei au contribuit la formarea tinerilor artiști, inspirândule criteriile culturii plastice autentice. Ei înșiși au creat tablouri lipsite de patos fals, în general artă „de cameră“, atentă la frumusețea sufletească a omului, la firescul naturii.
Un eveniment important în viața artistică a Republicii Moldova a fost expoziția de pictură românească din secolul XX, deschisă la Chișinău în vara lui 1957. Pânzele unor maeștri cunoscuți – Theodor Pallady, Alexandru Ciucurencu, Lucian Grigorescu și alții – au impresionat publicul prin libertatea modului de exprimare, prin dezinvoltura stilului pictural, prin intensitatea luminoasă a corespondențelor cromatice și i-au determinat pe pictorii moldoveni să-și înnoiască limbajul plastic.
Au trebuit să mai treacă însă niște ani până când s-a instalat conștiința epuizării sistemului anterior de mijloace de reprezentare. Primii care și-au schimbat reperele în privința tradiției artistice și stilistica propriilor lucrări au fost pictorii care își începuseră formarea profesională înainte de 1940 și și-o încheiaseră în primul deceniu postbelic: Mihail Grecu, Valentina Rusu Ciobanu, Ada Zevin, Glebus Sainciuc, Igor Vieru. Aceștia și-au însușit realizările postimpresioniștilor și fauviștilor, de care fuseseră atrași în tinerețe, și curând au început să asimileze fundamentele estetice ale creației populare. Operele lor care întruchipau aceste concepții inovatoare au fost criticate aspru și chiar scoase din expoziții. Dar schimbările în gândirea picturală erau ireversibile. În artă au continuat să se contureze tendințe noi, care i-au atras pe colegii lor Ana Baranovici, Nichita Bahcevan, Iacov Averbuh și pe pictorii tineri – Olga Orlova, Aurel David, Elena Bontea, Sergiu Cuciuc, Alexei Novicov, Leonid Pincevschi, Damian Iancu.
Pentru Moldova, spre deosebire de alte republici din fosta URSS, este reprezentativ interesul dominant al pictorilor față de sfera problemelor estetice, nu față de semnificația jurnalistică a conținutului. Esența schimbărilor produse în pictură a constat în amploarea generalizărilor, în mutarea accentului de pe relatarea unui anumit eveniment pe sensul lui, redat cu mijloace specific artelor vizuale. Dominau creațiile pătrunse de un sentiment cald al autorului față de subiect. Căutările pictorilor au fost sprijinite de critici de artă și teoreticieni progresiști, care au adoptat postulatul formei naționale a artei sovietice.
Deși stilurile individuale ale artiștilor diferă, există trăsături specifice întregii școli moldovenești de pictură. Expresivitatea decorativă este doar o caracteristică exterioară, unul dintre rezultatele forțării mijloacelor de expresie picturală. Izbânzile artistice sunt legate de interpretarea subiectelor într-o cheie poetică elevată. Imaginea capătă adesea semnificație metaforică, simbolică, întruchipând valori morale durabile. Aceste calități de substanță se datorează în bună măsură asimilării tradițiilor creației populare. Pictorii utilizează în mod original trăsăturile specifice artei folclorice – reprezentarea bidimensională a obiectelor, precizia ritmică, frumusețea combinațiilor cromatice și a texturii materialelor – și le sintetizează pentru a crea reprezentări cu semnificație filozofică, precum în vestitele tablouri Ospitalitate și Istoria unei vieți (triptic) de Mihail Grecu, Setea de Valentina Rusu Ciobanu, Mărgăritare (Motiv popular) de Ada Zevin, Fericirea lui Ion (triptic) de Igor Vieru. La rezultate interesante duce și simplificarea stilului în spiritul artei naive, așa cum vedem în Tinerețe și Focuri de artificii de Valentina Rusu Ciobanu, La cumătrie de Glebus Sainciuc, Malanca de Elena Bontea ș.a.
Semnificație de tablou tematic capătă peisajele panoramice ale Eleonorei Romanescu, ale lui Mihail Petric, Igor Vieru, Sergiu Cuciuc, care includ subiecte cotidiene. Nu mai puțin semnificative sunt motivele modeste de case țărănești, de obiecte domestice din curți, care consună cu cadrul natural și cu starea sufletească a autorului. Pasiunea și interesul față de problemele abordate se văd și într-o serie de naturi moarte ale anilor ’60, care conțin de obicei motive simple și contururi simplificate, dar și acorduri cromatice rafinate.
Afirmarea frumuseții morale a țăranului, a curăției lui sufletești, a firii lui echilibrate este fundamentală în figurile tipice create de Olga Orlova, Elena Bontea, Victor Tretiacenco, Gheorghe Jancov. Pictorii zugrăvesc aceste calități chiar și în portretele sumare după natură.
Cele mai semnificative creații artistice se nasc prin sinteza mijloacelor expresive concepute la un nivel înalt de asimilare a tradiției – atât a tradiției profesionale europene, cât și a artei populare naționale. Expresivitatea imaginilor depinde și de capacitatea pictorilor de a resimți comuniunea cu mediul țărănesc, cu gândirea folclorică.
Tablourile pomenite mai sus sunt expuse în muzee prestigioase din diferite țări, reproducerile lor se pot vedea în cataloage și albume. Expoziția Culorile „dezghețului“. Satul basarabean în pictura anilor 1960 prezintă creații mai puțin cunoscute din fondul Uniunii Artiștilor Plastici din Republica Moldova și din colecții particulare. Aceste lucrări – majoritatea de mici dimensiuni –, în diferite genuri și maniere creatoare, completează imaginea despre originalitatea artei din Republica Moldova, originalitate care s-a afirmat cu putere acum jumătate de secol. În anii ulteriori, pictorii au abordat teme tot mai complexe, fenomen legat de accentuarea paradigmei subiective, mai ales odată cu dobândirea libertății de expresie. Dar interesul lor față de viața tradițională de la țară și față de fundamentele estetice ale creației populare nu a dispărut. Într-un interviu, Mihail Grecu recunoștea: „Cu cât pătrunzi mai adânc în esența artei populare naționale, cu atât conținutul ei se dovedește mai general uman. Etnografia desparte, poezia apropie; ea este memoria comună a omenirii“.
Sper că emoția sinceră a artiștilor care și-au exprimat iubirea față de ținuturile natale prin limbajul poetic al picturii îi va atinge și-i va impresiona și pe vizitatorii acestei expoziții.
Chișinău, 2024
Traducere: Justina Bandol
LUDMILA TOMA
24.03.1939, Fedotovo, reg. Moscova
Studii: Institutul I.E. Repin, Leningrad (specializarea istoria și teoria artei, 1963), doctor în teoria artei (1979).
Biografie profesională: ghidă (1956–1958), cercetătoare științifică (1963–1971), Muzeul Republican de Arte Plastice, Chișinău; cercetătoare științifică, Academia de Științe a Moldovei (1974–1983); profesoară, Școala Republicană de Аrte Plastice din Chișinău (1983–1996); cercetătoare științifică coordonatoare, Institutul pentru Studiul Artelor al Academiei de Științe a Moldovei (1991–2017); conferențiară, Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, Chișinău (2005–2023). A susținut consecvent tendințele inovatoare din artă, apărând libertatea de creație a artiștilor și criticilor. Autoare a numeroase monografii, printre care: Mihail Grecu (1971 și 1997), Claudia Cobizeva (1979), Portret v moldavskoi jivopisi 1940–1970-е godî (Portretul în pictura moldovenească, anii 1940–1970; 1983), Ada Zevin (1983), Moisei Gamburd (1998), Eugenia Gamburd (2007), Dimitrie Sevastianov (2012), Procesul artistic în Republica Moldova (1940–2000). Pictură. Sculptură. Grafică (2018). Circa 200 de articole științifice și de popularizare în diverse publicații.
