ARBOR INTERVIU
În istoria artelor plastice din toată lumea se observă un fenomen foarte interesant – dinastiile creatoare. Acestea modelează memoria socială a epocii și ne ajută de asemenea să înțelegem ce înseamnă talentul, principala resursă a existenței omenești. Cum apare harul acesta, cum se transmite generațiilor următoare? Încercând să răspundem la aceste întrebări, am luat un interviu urmașilor Olgăi Orlova, artistă care, asemenea Valentinei Rusu Ciobanu și Adei Zevin, poate fi considerată una dintre cele mai talentate și mai originale pictorițe moldovene din a doua jumătate a secolului XX. Vârsta înaintată a Olgăi Orlova și pandemia [interviul a fost luat în februarie 2022] ne-au împiedicat să discutăm cu ea personal, dar am reușit să stăm de vorbă cu alți doi reprezentanți mai tineri ai familiei – artiștii Nina și Dmitri Șibaev.
Natalia Șmurgun: Dmitri, ideea că odraslele calcă pe urmele părinților a fost mereu prețuită în diferite domenii de activitate, mai ales în cele creatoare…
Dmitri Șibaev: După spusele celor apropiați, eu încă de la șase luni apucam creionul și mă chinuiam să mâzgălesc nu știu ce linii și cercuri. La o vârstă fragedă am început să particip, fără să fiu înscris, la orele care se țineau la Școala A. Șciusev, unde preda mama. Din clasa a V-a am intrat la Liceul Igor Vieru, pe urmă m-am înscris la Academia de Arte Plastice, la Facultatea de Grafică. Astăzi deja sunt cadru didactic aici și îmi fac doctoratul, studiez critica de artă și desenul în arta moldovenească. Evident, când un copil crește înconjurat de personalități creatoare, vecinătatea lor îi modelează interesele, n-are cum să fie altfel…
Familia Orlova-Șibaev (Chișinău, 1997), Dmitri Șibaev, Olga Orlova, Alexandr Șibaev, Nina Șibaeva
Natalia Șmurgun: Nina, în august Olga Orlova împlinește 90 de ani. O vârstă venerabilă pentru o personalitate venerabilă! Cum a pornit mama dumneavoastră pe calea artei?
Nina Șibaeva: Mama s-a născut la Bender [Tighina]. Bunicul meu, tatăl ei, a terminat agronomia la Kiev. Străbunicul fusese zidar, proiecta și construia case care există până azi la Tighina. Fiindcă bunica era din Chișinău, în 1932 familia a hotărât să se mute aici. N-am avut în neam pictori profesioniști, dar amatori au fost mai mulți. În arhivele familiei s-au păstrat tablouri pe carton, colecții de ilustrații din revista Niva[1], apărută înainte de Revoluția din 1907. Cu spirit creator era înzestrată și bunica, care cosea și broda foarte frumos.
După război, în 1945, la vârsta de 13 ani, mama, încă elevă, a intrat în clasa lui Ivan Erșov la Școala de Arte I. Repin.
Erau vremuri foarte dificile, de foamete. Trebuiau să-și meșterească singuri pensulele, nu aveau vopsele, de la școală li se dădea foarte puțin. Mama povestea că odată au fost puși să picteze un nud fără să aibă nicio altă culoare afară de verde. La facultate l-a cunoscut pe tata, Iurii Șibaev, elev al faimosului Ivan Hazov.
Olga Orlova (Tighina, 1951)
Natalia Șmurgun: Dacă ne uităm la lucrările Olgăi Orlova pictate în perioada sovietică, e greu de identificat în ele vreo influență a realismului socialist, ideologia de conjunctură…
D.Ș.: În ciuda dogmelor oficiale, mulți artiști s-au luptat să facă ceea ce voiau. Bunica nu alerga după premii, a fost și a rămas un om foarte comunicativ, foarte curios. A călătorit cu plăcere prin Moldova la viața ei. Se întâlnea cu tot felul de oameni, aducea acasă material interesant. Îi plăceau satele găgăuze, a început chiar să studieze limba găgăuză, ca să-i înțeleagă mai bine pe oameni. În 1957 a pictat cunoscutul Portret de fată, cu care a participat întâi la expoziția republicană, apoi și la cea unională. La Moscova s-au făcut cărți poștale după el, care s-au răspândit apoi în toată țara. Astăzi lucrarea face parte din expoziția permanentă a Muzeului Național de Artă al Moldovei. În anii ’60 Olga Orlova a lucrat mult, a creat o serie de portrete de țărani și a primit prestigiosul pe atunci premiu Boris Glavan al organizației moldovenești de Comsomol.
N.Ș.: Școala basarabeană de pictură a fost recunoscută ca fenomen original în viața artistică a fostei URSS. Moldova este de câteva secole o simbioză de culturi. În anii ’50–’70 aici erau încă activi artiști din generația mai în vârstă, dintre care unii primiseră o educație clasică la Moscova sau la Petersburg înainte de Revoluția Bolșevică, alții studiaseră la Bruxelles sau la București, unde se simțea puternic influența franceză.
Nu e de mirare că, într-un interval atât de scurt, pe aceste meleaguri au apărut artiști foarte buni precum pictorii Mihail Grecu, Valentina Rusu Ciobanu, Ada Zevin, sculptorii Claudia Cobizev, Lazăr Dubinovschi.
Olga Orlova (în atelier, 1961)
Natalia Șmurgun: Dăinuie până în ziua de azi stereotipul îndărătnic și nociv al artistului ca om de pe altă lume. Care vi se pare că sunt calitățile personale aparte ale unui artist? Prin ce se deosebește de alți oameni?
N.Ș.: Artistul este întotdeauna puțin filozof. E un individ care simte pulsul vremii, care interacționează strâns cu lumea. Cum spunea Leonid Pasternak, cel mai important pentru un artist e „… să fie viu până la capăt”. Un artist bun este un erudit care încearcă să pătrundă înțelesul proceselor ce se desfășoară în jurul lui. Când nu face asta, el trăiește în propria realitate, în capul lui, de unde și imaginea aceea de freak de care vorbeați. Artiștii sunt în general oameni orientați spre creație.
D.Ș.: Dacă slujește cu abnegație arta, artistul va lua întotdeauna poziție. Să ne uităm, de pildă, la Malevici și Kandinski: amândoi au fost nu doar maeștri remarcabili și teoreticieni foarte importanți ai artei secolului XX, ci și oameni foarte implicați în transformările sociale ale vremii, cu propria lor viziune asupra a ceea ce se întâmpla. Sau Ilia Repin. Când Isaak Brodski, unul din favoriții autorităților comuniste, a venit la el la Kuokkala[2] încercând să-l convingă să se întoarcă în Rusia sovietică și promițându-i marea cu sarea, Repin a refuzat categoric, deși în Finlanda o ducea greu. N-a vrut să-și încalce principiile; își dădea seama că Rusia „lui” nu mai există. Și aceasta a fost o luare de poziție!
N.Ș.: Artistul trebuie să-și dea silința să înțeleagă cum și înspre ce se schimbă lumea. Dar trebuie să fie un om statornic, nu o frunză în vânt. Din păcate, am văzut artiști care cândva pictau fără rezerve steagul roșu, după care, într-o clipită, au trecut la cupole bisericești.
Natalia Șmurgun: Conceptul de frumusețe ca atare a suferit o serie de transformări în secolul XX. Secolul XXI a hipertrofiat și mai mult această noțiune. A mai rămas ceva, în general, în realitatea de azi care să merite atenția artistului? Cum se mai poate desluși frumosul în acest univers al poluării vizuale?
D.Ș.: Am să vă răspund cu vorbele lui Anselm Kiefer, unul dintre cei mai importanți artiști ai modernității: „Problema constă în faptul că am început să identificăm arta cu noțiunea de «frumos», în timp ce menirea ei adevărată este să exprime esența și problemele acestei lumi”.
În viziunea clasică, firește, arta este legată de frumos. Epoca modernismului însă și a postmodernismului, în care trăim astăzi, nu-și mai propune așa ceva. Artistul nu poate crea în afara timpului și a comunității sale și ceea ce exprimă el astăzi nu e musai să fie exclusiv frumos. Poate fi și înfricoșător, și grotesc, dar asta nu-l face mai puțin semnificativ. Arta trebuie să fie în primul rând convingătoare, să transmită emoții autentice.
Lumea se complică și arta la fel, odată cu ea.
N.Ș.: „Frumusețea e în ochiul privitorului” – ideea aceasta este cunoscută omenirii din secolul al III-lea î.e.n. Normele estetice se schimbă, dar frumusețea poate fi căutată oriunde. Dacă te uiți la naturile moarte olandeze, îți dai seama că nu doar un ulcior nou, ci și unul vechi are frumusețea lui. În el se văd amprenta timpului, patina, faptul că a fost de folos unui om, că poartă în sine viața cuiva, iar asta e foarte frumos.
Eu cred că, în secolul XX, noțiunea de frumusețe a fost înlocuită cu ideea de expresivitate.
În epoca noastră, arta a ajuns să fie foarte strâns legată de politică, de piață. La începutul secolului XX avangarda rusă a apărut ca împotrivire la arta superficială, „de salon”. Astăzi nu mai există avangardă, ea a fost înghițită de această artă de salon și e foarte greu să te mai orientezi în lumea valorilor artistice. S-a ajuns ca, într-o anumită măsură, artistul să nu mai înțeleagă ce e bun, iar privitorul, ce e rău.
Natalia Șmurgun: Dmitri, în opinia dumneavoastră, cât de important este pentru un artist să păstreze legătura cu orașul său?
D.Ș.: Cu toate că familia mea locuiește de șapte generații la Chișinău, eu n-am prea multe tablouri inspirate din peisajul orașului. Cel mai cunoscut face parte din seria „Trepte”, dar acolo scopul meu nu a fost să înfățișez orașul în care trăiesc, am avut alte obiective. Pentru mine legătura aceasta este fără îndoială importantă: m-am născut și lucrez la Chișinău și aici vreau să-mi duc viața. Fac multe fotografii în oraș și poate cândva am să-l pictez mai des. Un mediu cultural autentic ne influențează foarte mult. Oricât de frumoase ar fi barocul vienez sau goticul german (sunt foarte plăcut de admirat, de studiat, de desenat), ele fac parte dintr-un spațiu care nouă ne e străin. Nu simțim că am putea găsi subiecte în istoria lor. Ancora spirituală a omului, identitatea lui, legătura cu generațiile se exprimă și în arhitectură, în exponatele muzeale și în operele de artă care reflectă modul de a gândi al celor ce au trăit pe acest pământ înaintea ta.
Natalia Șmurgun: Nina, e absolut evident că educația plastică le insuflă copiilor o percepție aparte asupra lumii înconjurătoare. Dumneavoastră, ca pictor și pedagog, o considerați un element obligatoriu în formarea personalității?
N.Ș.: Eu așa cred, da! Când începe să deseneze, copilul învață să gândească și să analizeze altfel lumea din jur, să înțeleagă relațiile dintre componentele ei în spațiu. Dacă vede că într-un tablou sunt reprezentați doi plopi, va observa între ei e o anumită relație, dacă sunt trei, cu totul alta. Această deprindere îi va oferi mai târziu înțelegerea necesară, capacitatea de a percepe corect evenimente din viața lui de adult, nemaivorbind de educația strict estetică.
Problema este că azi există numeroase centre artistice în care predau diletanți, în scopuri comerciale. Au început să fie expuse numeroase lucrări de proastă calitate. Școala e în declin, educația la Academia de Arte s-a scurtat – eu am învățat 6 ani, acum se fac 4. Înainte funcționau asociații care îi reuneau pe artiștii tineri, se organizau discuții, expoziții. Acum absolvenții Academiei de Arte sunt practic lăsați în voia sorții…
Nina Șibaeva (Chișinău, 2000)
Natalia Șmurgun: Dmitri, de ce perioadă din istoria artei universale vă simțiți cel mai apropiat sufletește și ce artiști contemporani vă stârnesc interesul?
D.Ș.: Și mie, și mamei ne place foarte mult Renașterea din nordul Europei. Multe epoci ulterioare din istoria artei s-au inspirat din ea. Dacă ne gândim numai la expresionism sau, de exemplu, la opera compatriotului nostru Pavel Șillingovschi.
Renașterea din nordul Europei continuă tradițiile goticului medieval, cu marea lui încărcătură emoțională și de credință, dar împarte cu Renașterea italiană interesul față de om și de viața reală. Nu-și propune să reprezinte ceva frumos: nu asta au făcut nici Bosch, nici Grünewald, nici măcar Dürer, cel mai „italian” dintre toți artiștii de la nord de Alpi.
Dintre pictorii contemporani – neîndoielnic Gerhard Richter și Anselm Kiefer. Dintre români îmi plac foarte mult Silviu Oravitzan, Horea Paștina, Cristian Sida din Timișoara.
Natalia Șmurgun: Cum credeți că o să se vorbească despre arta din 2022 peste 50 de ani? În ce etapă ne aflăm? Încotro se îndreaptă?
D.Ș.: Probabil tot așa cum se vorbește în 2022 despre arta din 1972. Oare merită să ne gândim la asta? Deși marele gânditor român Emil Cioran observa că „e foarte important nu doar să asimilăm trecutul, ci și să fim orientați spre viitor”. Și aici avea în vedere o anumită responsabilitate a fiecărui om, contribuția lui la cauza căreia și-a dedicat viața.
N.Ș.: Fiecare artist are propria viziune asupra lumii – unii „se gândesc la viitor”, alții „trăiesc aici și acum”, o a treia categorie „face totul din perspectiva veșniciei”. Noi toți facem parte din această veșnicie. Eu cred că nu trebuie să ne străduim să fim la modă, să ne agățăm de ultimele tendințe, esențial e să abordăm temele eterne ale artei. Nu demult am vizitat expoziția unui pictor francez, cu tablouri din 1922 care păreau foarte „moderne”. Dacă n-am fi știut că fuseseră pictate în Franța cu un veac în urmă, am fi crezut că reprezintă realitatea noastră din Moldova. În asta, mi se pare, constă esența artei adevărate – să rămână întotdeauna actuală!
Chișinău, 2022
Un interviu semnat de Natalia Șmurgun pentru Asociația Arbor
Traducere din rusă: Justina Bandol
[1] Revistă literară rusească, apărută în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX.
[2] Localitate la 30 de kilometri de Sankt-Petersburg, care până în 1917 a făcut parte din Marele Ducat al Finlandei, subordonat Imperiului Țarist. Aici își cumpărase pictorul rus I. Repin (m. 1930) o reședință de țară. După Revoluția Bolșevică, Finlanda a devenit independentă și Repin nu s-a mai întors în Rusia. Kuokkala a revenit Rusiei în 1939, odată cu invadarea Finlandei, și astăzi se numește Repino. Întâmplarea povestită aici are loc în 1926.
