ARBOR INTERVIU
Această pictoriță basarabeană are numai 25 de ani, însă în arsenalul ei de creație sunt zeci de proiecte strălucitoare, succesul comercial și dorința sălbatică de a-și perfecționa și dezvolta talentul. Visând “să își lase propria amprentă în artă”, eroina noastră a povestit ce o preocupă acum, de unde își extrage inspirația și cum pictura i-a schimbat percepția despre lume.
Tablourile Nataliei Romanciuc par să îl scufunde pe privitor într-o lume iluzorie, unde din pânză, din petele de culoare ies durerea, fericirea, suferința, euforia, tristețea și iubirea – puzzle-ul din care este alcătuită viața fiecărui om. Uitându-te la îndemanarea pictoriței de a crea și întrepătrunde energetic figurile vizuale, ți se pare că este vorba și despre meditația ei, și despre adrenalina ei.
– Se spune că dacă știi drumul pe care să-l urmezi, atunci norocul și nenorocul te împing, în egală măsură, înainte. V-ați cunoscut întotdeauna acest drum?
– Drumul meu nu este chiar tipic, pentru că nu eu am ales pictura, ci pictura m-a ales pe mine. Pot să spun chiar mai mult, până la 17 ani visam să fiu chirurg și nu desenam deloc. Chiar și temele de desen pentru acasă, pe care ni le dădeau la școală, mi le făcea, întotdeauna, fratele meu. Dar la un moment dat, dintr-o dată, am simțit dorința irezistibilă să iau creionul în mână și să desenez ceva pe hârtie. În clasa a zecea m-am înscris la Școala de Pictură și am început, împreună cu cei mici, ceea ce era destul de nostim, să învăț să desenez linii drepte și ulcioare. Apoi au venit lecțiile de pictură în ulei, care m-au fermecat. Simțeam așa o bucurie încât am hotărât că vreau să devin pictor profesionist!
Părinții mi-au susținut dorința și le sunt extreme de recunoscătoare pentru că mi-au dat posibilitatea să îmi „simt” singură vocația…
De altfel, familia mea nu este deloc artistică. Mama – casnică, tata, ca mulți din Moldova, toată viața a lucrat în străinătate. Pentru admitere la Academia de Arte am plecat din satul meu natal Beleavinți, din raionul Briceni. Deși nivelul meu de pregătire era semnificativ diferit de cel al celorlalți candidați, am luat concursul și am fost admisă. La Academie am avut norocul să îl întâlnesc pe profesorul „meu” – Viaceslav Fisticanu. Datorită lui am progresat și deja peste un an eram la același nivel cu toți studenții. În anul doi de studiu mi-am închiriat primul meu atelier și am început să lucrez. Îmi amintesc cum, practic, imediat am vândut primul desen cu 160 de euro și cât m-am bucurat…
– Uitându-mă la pânzele dumneavoastră, pline de viață, pur intuitiv, mi se pare că pictorul dumneavoastră preferat este Henri Matisse și alți fauviști. Greșesc cumva?
– Nu, aveți dreptate! Îmi place foarte mult Matisse, el mi-a influențat simțul culorii. De fapt, fauviștii au fost golani renumiți în artă și aici suntem foarte asemănători. S-a întâmplat că am făcut cunoștință destul de târziu cu istoria picturii și primul pictor pe care l-am cunoscut și pe care l-am admirat a fost Salvador Dali. Apoi, la Academie, am înțeles că el este mai mult un provocator, decât un pictor. După aceea m-au încântat Picasso și cubismul și chiar am făcut multe copii după tablourile lui. Astăzi simt și mă impresionează mulți pictori. Mă atrage totul, în afară de realism, cred că vremea lui a trecut. Stilul în care lucrez acum îl definesc ca fiind expresionism figurativ și dacă expresionismul clasic, în felul în care l-au inventat nemții în primele decenii ale secolului, este întunecat și depresiv, în tablourile mele este bucurie.
Arta, dacă nu este pâinea vieții, atunci este vinul ei, care trebuie să îmbete, să-i încarce și să-i inspire pe cei din jur, și spre aceasta tind.
– Ce este pentru dumneavoastră avangarda, pictura abstractă? Este o regândire a clasicului, o răzvrătire împotriva academismului sau posibilitatea de a schimba puțin țesătura realității, tabloul general al lumii?
– Pentru mine pictura abstractă este, în primul rând, sinonim cu libertatea! Este o direcție care îl împinge pe pictor să fie el însuși, să se caute pe sine, să-și caute identitatea. Alte forme de pictură, după câte mi se pare, încearcă, întotdeauna, să te constrângă într-un cadru. Pictura abstractă este conștiința colectivă în care trăim acum. Forma fixă dispare, pentru că dispar ideile fixe. Abstractul, pentru mine, este mai real decât realismul, pentru că el transmite mai exact starea emoțională, decât un subiect realist clar.
Mulți se contrazic, spun că primordial, în abstract, sunt emoțiile, subiectul, simbolurile, figurile, culoarea, vibrațiile sau aspectul plastic. Mie mi se pare că cea mai importantă este sinceritatea. Culorile nu vor „vorbi” pe pânză dacă în interiorul pictorului este un gol și o falsitate.
Darul picturii este posibilitatea de a-ți crea realitatea ta proprie. Și dacă ai o asemenea posibilitate, de ce să nu o folosești?
– Despre ce este creația dumneavoastră?
– Eu cred că despre mine. Cineva a spus că orice creație omenească, fie ea literatură, muzică sau pictură, întotdeauna este un autoportret și sunt absolut de acord.
Tablourile mele reprezintă percepția mea emoțională despre un obiect sau situații, la nivel conștient sau subconștient, în momentul respectiv în timp, ele sunt contemplările mele, visele mele, dorințele mele și chiar și chipurile de pe pânze seamănă , întru-câtva, cu mine. Sunt foarte importante asociațiile pe care le primesc din lumea înconjurătoare. Pictez întotdeauna intuitiv și se întâmplă să înțeleg sensul tabloului meu doar atunci când dau ultima tușă de pensulă, dar se întâmplă ca tabloul să capete, dintr-o dată, câteva încărcături semantice.
Metoda mea de lucru este multiplă, adică în atelier sunt întinse mai multe pânze în același timp și mă întorc la fiecare dintre ele de mai multe ori, în funcție de starea mea de spirit. Procesul creativ stabilește singur când să mă opresc. Oricât de banal ar putea suna, dar toate tablourile mele sunt „copiii” mei, și cât timp pictez am un dialog continuu cu ele. Când plec de la atelier, trec pe la fiecare tablou, îl mângâi și îmi iau rămas bun, le spun : „vă iubesc, mămica se întoarce mâine”. Am avut o idee cu prietenul meu, să lansăm pe o platformă un reality show, care să transmită ce se petrece într-un spațiu artistic, unde clocotește viața, se coc și se întruchipează ideile. Căci pentru mine întotdeauna este intersant ceea ce se petrece în atelierul meu!
– Adesea, vezi diferite perioade de „culoare” la mulți pictori, așa cum a fost la Picasso, sau simți dominanta culorii, ca la Chagall în seria lui „Amanții colorați”. Culoarea are putere asupra dumneavoastră?
– Fără îndoială, culoarea are o mare forță și influență, ea întotdeauna scoate în evidență și întărește ideea pe care încearcă să o redea pictorul. Este de ajuns să ne amintim pânzele lui Mark Rothko, în tablourile căruia concentrația de culoare are o încărcătură energetică uriașă. Mult timp am fost sub influența magică a culorii roșii și pentru mine ea nu simboliza primejdia, ci mai degrabă pasiunea, acțiunea, energia. Acum sunt în perioada „turcoaz” – liniște, echilibru sufletesc, o oarecare profunzime aparte și taină. Culoarea mea preferată se numește „albastru regal” și, probabil, simbolizează dorința mea de acum de a deveni mai bună, de a crește continuu profesional.
Apropo, unul dintre fondatorii picturii abstracte, Wassily Kandinsky, a descris fiecare culoare ca fiind o ființă vie, comparând, de exemplu, verdele „cu o vaca grasă, foarte mare, care zace nemișcată”, galbenul cu un bolnav nebun, portocaliul cu „un om convins de puterile sale” și așa mai departe. Mi se pare că o asemenea abordare este foarte interesantă…
– Nu dezbatem niciodată așa-numita „artă masculină”, care există oarecum tacit. Totuși, discuțiile despre concepția unei „arte feminine” există de la finele secolului XIX, când, de exemplu, în impresionismul francez s-a format un cerc „feminin” strălucit. După părerea dumneavoastră, există principiul genului în artă?
– Arta nu este o competiție și eu nu am să o împart, niciodată, în masculină și feminină, sunt împotriva etichetelor de gen. Există art-feminismul care nu îmi este deloc apropiat. Nu îmi plac feminismele, îmi place mai mult când sunt numită pictorul Natalia Romanciuc, și nu pictorița Natalia Romanciuc. Nu m-am întâlnit niciodată cu vreo discriminare de gen în profesia mea, după părerea mea prețul tablourilor precis nu depinde de genul pictorului. Se spune că femeile sunt ființe mai emoționale și aceasta se reflectă în tablourile lor, dar și aici putem discuta. Mie mi se pare că pictura abstractă este foarte consonantă cu natura feminină, tocmai de aceea fac ceea ce fac, iar în tablourile mele sunt multe femei. Esența feminină naște noul, creează frumosul. Femeia are un trup frumos, ea însăși este ca o operă de artă.
– Aveți tabuuri personale în artă? Ce nu ați reprezenta niciodată în tablourile dumneavoastră?
– Nu am vrut niciodată să mă ocup de arta politică, protestatară, deoarece consider că toate etapele istorice au fost depășite deja, iar noi ne găsim într-o situație care nu poate fi schimbată sau influențată. Desigur, nu pot să jur, nu e un fapt dat, că stilul meu de astăzi va fi cu mine mereu. Încă nu văd sensul de a picta realism. După ce a apărut fotografia, pictorii s-au eliberat de obligația de a portretiza lumea așa cum este. Astăzi art-fotografia este o formă independentă de artă contemporană și îmi place foarte mult.
– Nu vă sperie lumea digitalizată impetuos? Cum credeți, nu vor deveni pensulele și paletele, cam peste 50 de ani, exponate în muzeele de istorie?
– Sincer vorbind, nu exclud o asemenea posibilitate. Arta digitală are toate șansele să dea la o parte pictura. Văd cum pentru copiii mici nu mai sunt interesante formele statice – tablourile, cărțile, lor le plac gadgeturile și vizualul digital. Și aceasta, desigur, este îngrijorător…
– Cum credeți, ce pot învăța oamenii care sunt departe de artă de la pictori?
– În primul rând, libertatea interioară și o atitudine lejeră față de cotidian, iar aceasta este exprimată nu numai pe pânză, dar și în viață. Și încă ceva, pictorii știu să trăiască într-un regim de viață instabil. Pentru oamenii obișnuiți instabilitatea este frica cea mai mare, panica, pentru oamenii creativi – un mediu obișnuit. De când am început să mă ocup de pictură tot timpul sunt însoțită de instabilitate – mutări dintr-un loc în altul, despărțirea de oameni și așa mai departe. M-am obișnuit și sunt absolut liniștită. Ei, și al treilea aspect – art-terapia. Cred că poți să înveți de la pictori să desenezi, este o practică foarte utilă, care ajută orice om să se descătușeze și să se exprime pe sine.
– Imaginați-vă că vă întâlniți cu dumneavoastră peste 5 ani? Cum ați dori să vă vedeți?
– Acum mă poziționez ca un pictor basarabean de succes, ale cărui lucrări se cumpără. Cred că peste cinci ani aceste atribute se vor dubla, cel puțin. Sunt sigură că, în scurt timp, voi avea un contract permanent bun cu câteva galerii europene. Sunt un pictor foarte ambițios, dar știu că pentru a realiza ceva trebuie să muncești foarte, foarte mult. Mai aproape de 30 de ani se va forma definitiv stilul meu creativ și va fi clar în ce direcție mă îndrept. Acum cel mai important proiect al vieții mele nu este pictura, ci micuțul meu fiu Vladimir, care are 7 luni. Vreau să îl cresc astfel încât să devină un om bun, integru și multilateral dezvoltat. Aștept cu nerăbdare când o să-mi dea pensulele și o să deseneze pe pereții din atelierul meu. Orice s-ar spune, dar atunci când copilul este interesat de ceea ce faci tu, asta te încântă la nebunie.
Fac ceea ce îmi place și probabil că aceasta este fericirea!
Natalia Șmurun, jurnalist cultural
Traducerea din rusă: Natalia Polikarpov
Dacă v-a plăcut interviul și opera pictoriței Natalia Romanciuc, vă așteptăm la Arbor.art.room (str. Transilvania 11, sector 1, București) unde vom deschide în noiembrie 2021 a doua expoziției personală a pictoriței în România.
SAVE THE DATE
