ARBOR JURNAL
Regizorul Teatrului Dramatic Rus de Stat „A.P.Cehov” din Chişinău s-a născut și a crescut chiar în centrul capitalei moldovenești. Sub ochii lui, micul orășel creștea cu noi cartiere și microraioane, își schimba paleta etnică, devenea loc de atracție culturală și socială.
Iosif Șaț
Viața familiei mele este intrinsec legată de Chișinău cel puțin din secolul XIX. În cartea lui Jacob Copanskiy „Istoria evreilor din Basarabia” sunt mențiuni despre bunicul meu. El a fost o cunoscută personalitate publică în Duma Orășenească și a slujit ca responsabil de slujba religioasă de la sinagogă. De aici a și pornit numele nostru: Shats. Bunicul a studiat în Germania, deci vorbea bine limba germană. Mult timp a refuzat să creadă despre atrocitățile pe care le comiteau fasciștii împotriva evreilor, iar când a început războiul a rămas la Chișinău, și pentru asta a plătit cu viața. Tata a reușit să plece din oraș. În perioada în care a fost în evacuare a cunoscut-o pe mama, iar după război s-au întors la Chișinău unde, peste ceva timp, am venit și eu pe lume.
Micul Iosif cu mama și fratele său
Locuiam la doar la câteva case distanță de actualul bulevard Ștefan cel Mare – pe strada Pușkin 31. În anii 70 casa noastră a fost demolată, iar pe noi ne-au mutat. Acum, pe locul respectiv este o pizzerie, iar până de curând era „Banca de economie”. Casa copilăriei mele nu mai este de aproape 50 de ani, dar o visez până acum. Avea o arcadă de trecere foarte neobișnuită, cu picturi frumoase și stucatură – toți cei care veneau la noi nu puteau să-și ia ochii de la ea. În rest era o curte tipică pentru Chișinău, unde conviețuiau evrei, ruși, moldoveni, ucraineni și polonezi. Conviețuirea unui asemenea „mixt” internațional nu poate fi numită ideală – noi, copiii ne certam din când în când între noi, ne încăieram. Adulții, luând apărarea odraslelor lor, se certau uneori. Dar perioadele de dispută se schimbau repede cu perioade lungi de reconciliere generală, care erau întotdeauna însoțite de o activitate colectivă febrilă. Îmi amintesc cum mamele noastre făceau focul în curte și coceau împreună „vinete” sau fierbeau în ligheane magiun de prune, al cărui aromă se răspândea în tot cartierul. Noi, băieții, lingându-ne pe buze ca motanii, ne așezam împrejur și urmăream întreaga activitate. Apoi, fiecare din noi era premiat cu o bucată de pâine cu un strat gros de magiun. Îmi mai amintesc și zilele de spălat rufe, când se întindeau, în curte, niște sfori lungi pe care se uscau rufele. Pentru ca să nu se murdărească și să nu se umple de praf, se propteau, de sfori, niște pari de trei metri, iar noi ne jucam pe sub rufe. În general, curțile din anii 50 nu prea se deosebeau de curțile din vechile filme italienești…
Casa noastră se afla în aceeași „mahala” cu Teatrul Rus și desigur, eu și părinții mergeam acolo duminica, la spectacole. Teatrul era în fosta sinagogă și în sala de spectacol puteai ghici, cu ușurință, arhitectura tipică. Mai târziu clădirea a fost supusă unei mari reconstrucții și nimic nu mai amintea de vechiul lăcaș religios. Îmi amintesc cum teatrul era locul de întâlnire al elitei culturale a orașului. Mersul la teatru era, pentru toți, un mare eveniment.
Interesant că în anii 60, când doi evrei intelectuali din Chișinău se așezau pe o bancă pentru a discuta percepte înalte – literatură, filosofie – vorbeau nu în rusă sau idiș ci obligatoriu în limba română. Le era mai ușor, astfel, să își exprime gândurile. Atunci cunoașterea limbii nu era o chestiune politică, ci un mijloc de comunicare.
Una din cele mai vii amintiri din copilărie – escapadele noastre băiețești. Aveam o „bandă” a curții, formată din 10 – 12 băieți. Este adevărat că întregul sens al existenței noastre „banditești” (iar noi eram toți băieți din familii foarte onorabile) consta în a ajunge în anumite părți ale orașului, unde ne era interzis să mergem. Unul din aceste locuri „misterioase”, dar foarte atrăgător, era căsuța pictorului Gheorghe Bonza, pe care toți îl numesc acum „Salvador Dali de Chișinău”. Ni se spunea că este casa unui vrăjitor rău, iar aceste legende urbane ne inspirau și ne stârneau și mai mult interesul. Și, într-adevăr, era un spațiu artistic foarte straniu, colorat, al unui om care trăia în lumea sa și care, pe câțiva metri pătrați, își crea propria sa planetă. Ce nu găseai acolo – și himere din povești, și figuri de pionieri, și chiar un sicriu în mijlocul camerei. Încercam să vedem toate astea de peste gard, ne retrăgeam repede, dar ne întorceam din nou. Din păcate, nimănui nu i-a trecut prin cap să păstreze pentru urmași acest obiectiv artistic.
Casa lui Gheorghe Bonza
În Chișinăul copilăriei mele se considera că orice era mai departe de trei blocuri era foarte departe. Odată am ajuns pe câmpul care se afla în locul actualului sector Rîșcani. Pe atunci, acolo, erau urmele unor sisteme de irigații și îmi amintesc ce mic și incredibil de departe mi s-a părut orașul. Pe vremea aceea, în Chișinău, era multe mijloace de transport cu tracțiune animală și exista și un serviciu care, după ce treceau toate căruțe, strângea grămezile de bălegar. Curățenia era respectată cu strictețe!
Încă un colțișor pitoresc al Chișinăului, pe vremea aceea, era, fără îndoială, Piața Centrală. Era, fără glumă, locul de pelerinaj al populației, unde orășenii cumpărau practic tot –începând cu produse alimentare, încheind cu îmbrăcămintea. Băieților din curtea noastră le plăcea mult să umble printre rândurile din bazar, să guste semințele și, ușurel, să-și umple buzunarele cu ele.
Dar cel mai mult îmi plăcea Piața Centrală pentru că acolo veneau circari și erau diferite feluri de atracții. Mă uimeau motocicliștii care goneau pe peretele vertical, dar imaginația mea copilărească a fost absolut siderată când am văzut cum fac asta cu automobilul. În capul meu nu înțelegeam cum se poate așa ceva. Am venit acasă și le-am spus clar părinților – „eu am înțeles ce vreau să devin, când am să cresc – vreau să merg cu mașina pe peretele vertical”.
Îmi amintesc cum pe locul unde astăzi este clădirea guvernului era un loc viran, însă Piața Marii Adunări Naționale (pe atunci purta numele de Piața Victoriei), în sine, era considerată un loc foarte modern. Tineretul îi spunea „Broadway”. Spuneau: hai pe Broadway!
Tot ceea ce au arătat în recentul filmul rusesc „Stilyagi” (din rusă: Стиляги – Hipsterii) avea ecoul său la Chișinău. Era un fel de plecăciune față de America. Apropo, blugii nu erau atunci jeans ci pantaloni cu capse. Tânăra generație asculta discuri imprimate pe radiografii – formații occidentale populare, Beatles. Mai jos de Poșta Centrală, pe strada 28 iunie, se afla cel mai renumit magazin din oraș – „Melodia” și acolo, pe sub mână, câteodată, puteai să faci rost de discuri rare. Și mai umblau și grupuri de ordine, cu banderole roșii pe braț. Era ceva de prestigiu, erau luați în seamă. Erau responsabili de ordinea în oraș.
Pasiunea mea pentru teatru a început încă din școală. În școala noastră nr. 37 se acorda multă atenție educației creative. Participam intens la activitatea artistică, îmi plăceau miniaturile lui Arkadi Raikin. În fiecare zi, mergând către școală, treceam pe lângă Casa Tineretului (se afla în zona fostului hotel „Codru”) unde se afla teatrul popular evreiesc, foarte cunoscut în oraș, sub conducerea elevului lui Solomon Mikhoels, Ruvim Levin. În memoria mea emoțională am păstrat mirosul deosebit al teatrelor din Chișinău – mirosul vopselei și al proiectoarelor, care mă urmărește toată viața.
Chișinăul, în esența sa, intră în categoria orașelor „liniștite”. Însă așa s-a încetățenit istoric ca din când în când acest oraș liniștit să îi amintească lumii despre sine cu fapte scandaloase, și acest scandalos îi dă un cu totul alt format. Mulți încă consideră Chișinăul provincial. Ce înseamnă provincial? Înseamnă distanțe mici, soluții mici, „incapacitatea de a gândi conform categoriilor lumii și a întregului cosmos”.
Pentru ca orașul să înceteze să mai fie provincial, mai marii orașului trebuie să înceapă să gândească altfel. Doar acum, după 30 de ani, încep să se facă primii pași în acest sens. Cred că nu peste mult timp Chișinăul va căpăta statutul unei capitale cu adevărat europene, unde este apreciată cultura, păstrată istoria și cu optimism se privește către viitor.
Interviu de Natalia Shmurgun, traducere din rusă Natalia Polikarpov
În parteneriat cu Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu” din Chișinău, Arbor publică interviurile realizate de Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu” din Chișinău, în cadrul proiectului „Chișinăul la reportofon”, lansat în anul aniversar al Chișinăului – 585 de ani de la fondare. Sunt interviuri care transmit cititorilor de pe ambele maluri ale Prutului amintirile unor locuitori ai Chișinăului, personalități sau simpli orășeni, pe care îi unește dragostea față de Chișinău.
Sursa:
