ARBOR JURNAL
de Victor Cobuz
Puțini cititori de poezie mai știu astăzi cine a fost Leonida Lari, una dintre cele mai vizibile poete din literatura basarabeană din a doua jumătate a secolului XX, iar cei care-și aduc aminte de ea au, probabil, în minte imaginea ei târzie, o prezență ușor extravagantă și cu siguranță ieșită din comun. Leonida Lari a fost mai mult decât politiciana naționalistă de la începutul noului mileniului – deși între toate etapele carierei sale există o continuitate organică. O scriitoare talentată și un om de cultură important pentru anii ’70-’80, Leonida Lari este unul dintre acei autori cu biografii complicate, care necesită multă atenție în cercetarea și discutarea lor. A prezenta o personalitate ca aceasta, cu toate luminile și umbrele sale, necesită o discuție mai largă, în care mai multe perspective diferite ar putea contura un profil credibil. Scopul nostru nu este de a o recontextualiza sau reconsidera pe Leonida Lari, ci de a o recupera atât ca un nume relevant pentru literatura română din stânga Prutui, cât și ca obiect de studiu pentru cei interesați de felul în care se împletesc dimensiunile activității unui scriitor implicat în viața socială și politică a comunității din care face parte.
Leonida Lari (1975) de Valentina Rusu Ciobanu. Colectia familie
*
Leonida Lari, pe numele ei adevărat Liuba Tuchilatu, s-a născut pe 26 septembrie 1949, în satul Bursuceni, raionul Sângerei din nordul Republicii Soviete Socialiste Moldova. Părinții ei, Nadeja și Ion Tuchilatu, au fost învățători și profesori la școala din sat. Soții Tuchilatu au mai avut un copil, Leonard, care a murit de tânăr, răpus la doar 24 de ani de o boală a sistemului renal. Cu doi ani mai tânăr decât sora sa, Leonard va scrie și el poezie, dar nu va publica niciun vers în timpul vieții. După moartea fratelui său, Leonida Lari se va ocupa, alătrui de cumnata sa, poeta Marcela Benea, de publicarea textelor lui Leonard, atât în publicațiile culturale, cât și în mai multe volume de autor.
Într-un interviu, Nadejda Tuchilatu mărturisea că ea i-a fost Leonidei și profesoară de limba română la școala din Bursuceni. Este evident că atât ea, cât și soțul său, cadru didactic la rândul său, i-au expus de timpuriu pe cei doi copii la literatura și cultura română. Așadar, apropierea celor doi viitori poeți de literatură se petrece în sânul familiei, iar debutul Leonidei Lari nu se lasă foarte mult așteptat. În 1964, pe când avea doar 15 ani, poeta publică câteva versuri în revista Tinerimea Moldovei. După ce termină școala medie din Bursuceni, Leonida Lari se înscrie la Facultatea de Litere din cadrul Universității de Stat din Chișinău, pe care o va absolvi în 1971. Începând cu același an, poeta devine colaboratoare a Muzeului Literaturii „D. Cantemir” din Chișinău, poziție pe care o va ocupa până în 1973. Anul următor are loc mult așteptatul debut în volum, cu Piața Diolei. La sfârșitul anilor ’70 și în următoarea decadă, scriitoarea va activa și ca redactor, mai întâi la Editura Cartea Moldovenească (din 1977), iar mai apoi, între 1985 și 1988, la săptămânalul Literatura și artă.
1988 și 1989 nu sunt niște ani decisivi doar în istoria Europei Centrale și de Est, ci și în viața Leonidei Lari. În primul rând, autorea este aleasă deputat în Sovietul Suprem al U.R.S.S., în 1988, iar în anul următor fondează Glasul (Glasul națiunii din 1994), prima publicație de limba română cu grafie latină din istoria postbelică a Republiciii Moldova, a cărui redactor-șef va fi pentru mai mulți ani. Ambele premiere sunt importante și reprezintă punctele culminante la care a ajuns activitatea sa în cadrul mișcării de eliberare și renaștere națională din Basarabia. Între 1990 și 1992, poeta este membru al Biroului Permanent al Frontului Popular din Republica Moldova, care va contribui decisiv la independența statală a Republicii Moldova. După acest eveniment crucial, care poate fi văzut și ca un fel de încununare a activității sociale și politice din ultimii ani a scriitoarei, Leonida Lari și-a îndreptat atenția către viața politică din România postcomunistă. La alegerile parlamentare din 1992, poeta este aleasă deputat de Galați pe listele Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat. Urmează apoi încă trei mandate de deputat, dar în altă circumscripție, Suceava, și în cadrul altei formațiuni politice, Partidul România Mare. După o viață tumultoasă și o activitate culturală și politică bogată, Leonida Lari moare la 11 decembrie 2011.
*
Despre Leonida Lari s-a zis mereu că a fost anacronică, atât în alegerile sale estetice, cât și în cele politice. Faptul că poeta nu poate fi citită decât în contextul epocii sale pare să vină și să susțină sentimentul acesta de nepotrivire a scriitoarei. Adevărul este că Leonida Lari a fost o femeie a vremurilor ei, una dintre cele mai importante nume ale generației șaptezeci în literatura din Basarabia. De fapt, apartenența poetei la acest grup este cel mai bun punct de plecare în înțelegerea ei. Ce trebuie spus de la început este faptul că în dreapta Prutului ideea de șaptezecism a fost mult mai convingătoare și mai fertilă. În România, cu toate strădaniile criticului Laurențiu Ulici de a dovedi existența unei „promoții ’70”, lumea literară a fost și este foarte circumspectă față de acest concept. Pentru literatura din Republica Moldova însă, generația șaptezeci a îndeplinit funcția pe care au avut-o șaizeciștii în România: au început procesul de recuperare a autonomiei esteticului după o perioadă de dogmatism ideologic.
Este deja canonică sintagma cu care Mihai Cimpoi a etichetat acest grup, „generația ochiului al treilea”, după titlul volumului de debut a lui Nicolae Dabija, poate cel mai apreciat poet șaptezecist. Prin această expresie, criticul a vrut să sintetizeze programul estetic șaptezecist: „vederea cu «cel de-al treilea ochi» interiorizează viziunea, o scoate din vechile convenții realiste, purifică verbul poetic, îl scoate pe poet din contingentul care-l țintuia tiranic și îl transferă în transcendent”. Toate acestea sunt valabile și în cazul primelor volume ale Leonidei Lari: Piața Diolei (1974), Marele vânt (1980), Mitul trandafirului (1985). De altfel, în majoritatea antologiilor de poezie în care a fost inclusă scriitoarea, indiferent de tema lor, editorii au ales poeme cu precădere din aceste volume. Critica literară pare să se fi pus de acord asupra faptului că Leonida Lari este relevantă ca poetă doar prin primele cărți, puterea și valoarea sa literară estompându-se de la un volum la altul. Dacă ne uităm la biografia schițată mai sus, putem observa o legătură între implicarea din ce în ce mai activă a autoarei în politică și slăbirea forței sale poetice. În mod paradoxal, dar nu cu totul neașteptat, Leonida Lari, una dintre reprezentantele escapismului literar și a recuperării autonomiei literaturii, a devenit o poetă angajată, cu o poezie din ce în ce mai bine conturată politic.
Revenind la estetica generației șaptezeci, poezia Leonidei Lari exemplifică foarte bine fuga de real și de imediat a acestor scriitori. Direcțiile în care are loc eschiva sunt multiple: într-un trecut îndepărtat și istoric, în copilărie, într-o lume rurală idealizată, în sine printr-o abstractizare puternică a imaginilor poetice. După cum nota Lucia Țurcanu:
„poetul șaptezecist purcede la metaforizarea discursului, găsind în acest procedeu o formă de libertate a exprimării poetice. Pentru a evita dialogul cu cenzura și pentru a nu se angaja social-politic, acești poeți apelează la metaforă ca formă de evazionism, dar și ca modalitate de înnoire poetică și poietică, de readucere a esteticului în albia poeziei”.
Direcția neo-romantică pe care au urmat-o mai toți șaptezeciștii se împletește foarte bine la Leonida Lari cu un fond mistic și mitic. Acestea sunt și coordonatele în care a evoluat poezia sa după 1990. Într-o primă fază, în climatul eforturilor unioniste și de emancipare națională din preajma câștigării independenței, poemele Leonidei Lari încep să fie populate din ce în ce mai mult de figuri ale istoriei și ale culturii române, într-un clasic proces de mitificare. Mai apoi, poeta va vira către o poezie cu teme și motive religioase, fără să atingă însă o profunzime demnă de aceste subiecte.
Am început partea aceasta a textului trimițând la anacronismul Leonidei Lari. Într-un articol dedicat poetei, Romul Munteanu scria în anii ’90 că la șaptezeciști, „stilul din poezie este mai aproape de al scriitorilor noștri din a doua jumătate a secolului trecut, decât de cel actual”. Această observație spune multe despre cum au fost primiți acești poeți de către colegii lor din România. Dacă în anii 1970 Nichita Stănescu făcea vizite la Chișinău și legitima poezia șaptezecistă tocmai pentru se plia pe propriile direcții estetice, lucrurile stau cu totul altfel după 1989. Receptarea postdecembristă a Leonidei Lari a fost dezamăgitoare pentru foarte mulți din stânga Prutului, inclusiv pentru autoare. Așteptările erau mari din partea celor care au pus umărul la mișcarea de emancipare națională, dar scriitorii de la București, trecuți prin experiența protocronismului, s-au arătat destul de sceptici față de poeți ca Leonida Lari sau Grigore Vieru. Într-o anumită măsură, „radicalizarea” Leonidei Lari și îmbrățișarea unui naționalism vetust poate fi explicată și prin felul în care a fost primită în România.
*
Cu 24 de volume publicate antum, Leonida Lari încă așteaptă un cercetător care să-i înțeleagă și să-i discute opera în toată complexitatea ei. Deși a avut o activitate întinsă pe aproape patru decenii, importanța Leonidei Lari în literatura română din Republica Moldova, precum și în viața politică a statului din stânga Prutului este de căutat în perioada cuprinsă între debutul său și momentul câștigării independenței față de Uniunea Sovietică. Deși poezia sa nu a rezistat testului timpului, fiind astăzi și dificilă de citit și neatractivă, Leonida Lari rămâne de interes mai ales prin felul în care a îmbinat cultura cu activismul social. Indiferent dacă va fi reevaluată sau nu, Leonida Lari rămâne, cu toate „păcatele” sale, o figură de neocolit pentru cei ce vor să înțeleagă cum s-a construit prezentul Republcii Moldova.
