ARBOR JURNAL
de Monica Mitarcă, București, 9 septembrie 2021
De cînd mă apucasem de citit – la sfîrșitul clasei I, cînd am primit premiul I și Cosette, varianta ilustrată a selecției din Mizerabilii – încă nu întîlnisem nicio carte care să mă uimească mai tare. Era în română și nu întrutotul în română. O groază de cuvinte păreau din altă limbă, deși românizate. Numele localităților, românești. De Chișinău Criș auzisem (cotele apelor Dunării), de Chișinău simplu, nu. Dar era pe scala aparatului radio, undeva între Vilnius și altă denumire la care, în comunism, nu puteam decît visa.
Era ultimul an al comunismului, cartea apăruse în 1988, cu un an înainte și ajunsese la noi prin celebru „pachet cu cărți”, un obicei al librarilor de a împacheta 8-9-10 cărți fără valoare cu una valoroasă, pentru a vinde și ce nu s-ar fi vîndut altfel. N-am știut niciodată din pachetul ăsta care era cea valoroasă. Eram prea mică pe atunci, încă nu aveam 15 ani, n-aveam nici urmă de conștiință socială, civică, nici geografică nu prea – doar atît că știam numele tuturor localităților prin care treceam în drum spre țară. ”Țara” noastră era în Moldova, în județul Neamț, iar cartea asta ciudată, iacă, scrisă de cineva cu nume românesc, Ion Druță, mă uimea nespus de tare. Era scrisă în cea mai dulce limbă românească, mi-au rămas pînă acum fragmente, fraze, expresii, ”moțul cela de fată”, ”zărește un cuțitaș și face semn cuțitului cu degetul să vină la el” și cîte și mai cîte pe care mi le-amintesc atît ca imagini, cît și ca alcătuiri de cuvinte.
Citeam și nu înțelegeam, unde e locul ăla unde se vorbește și în rusă, și în română? Inutil de spus că nu auzisem niciodată de Republica Moldova – a trebuit să mai treacă niște luni, să intrăm în 1990 și să ieșim în lume ca să aflu că se mai vorbește româna și peste Prut. Și să mă minunez de așa alcătuiri frumoase ale limbii, la noi deja dispărute, cine știe de cînd.
Am citit Clopotnița ca orice adolescentă, mai mult interesată de povestea de dragoste. Am citit Ultima lună de toamnă cu gîndul la bunicii mei din Țibucani, oameni cu mulți copii, din care doar două, fetele, au plecat în alte părți. Am citit-o cu dorul de mai tîrziu, al omului care știe că va îmbătrîni și aplică o nostalgie retrospectivă asupra unor vremuri despre care nu ai cum să știi. Și-am citit Horodiște ca și cum Druță ar fi fost un și mai strașnic povestitor decît Creangă. Și-apoi povestirile, care deschid, de fapt, volumul, cu interesul antropologic viitor.
N-am uitat niciodată de Druță – el m-a făcut să mă îndrăgostesc de un băiat din Republica Moldova – tot ce scotea pe gură era filtrat, de mine, prin cartea asta magică a copilăriei tîrzii, în care am găsit cîte ceva pentru fiecare vîrstă.
Iar cînd am început, din sărăcia anilor 90, să îmi cumpăr cărți din anticariatele bucureștene, am ținut neapărat să am un al doilea, apoi un al treilea exemplar din Druță. Am dăruit unul din ele, deși știam că pentru nimeni, azi, descoperirea acelei limbi nu are cum să fie mai magică decît pentru un adolescent dintr-un oraș muncitoresc de provincie din anii 90, dinainte de sfîrșitul istoriei. Decît pentru un tînăr fără rădăcini și fără altă cultură/educație decît cea eclectică, din biblioteca familiei, a școlii și a vecinilor. Care cultură depindea de compoziția bibliotecilor, așa că am înghițit laolaltă Shakespeare și Anna Banti, Nu vă aplecați în afară și Arhanghelii, Rocambole și Agatha Christie, Paiațe și Singur pe lume.
A fost nevoie de ditamai introducerea asta pentru a vă povesti despre o după-amiază de final de vară, cînd, la invitația Asociației pentru cultură și arte Arbor am văzut, pe neașteptate, Ultima lună de toamnă – filmul.
Zic ”pe neașteptate” pentru că fac eforturi deosebite ca să nu aflu nimic despre filmele la care merg (nu înainte de a le vedea), iar acum, deși știam că vor fi filme făcute în RSS Moldova, ”înainte vreme”, mă așteptam la ceva filme poetice, bucolice chiar, fără prea mare aderență la vreo narativitate anume. Nu știu de ce (poate așa cum te aștepți ca filmele italiene din anii 50-60 să fie toate numai strigăte de la un geam la altul și un amestec de veselie și tragedie). Dar cînd a început primul film din grupajul de trei filme proiectate la ARCUB, de la prima replică, am știut la ce mă uit. Ultima lună de toamnă (1969) este povestea călătoriei unui tată, țăran bătrîn, în cele patru zări în care i s-au risipit cei cinci feciori și-o fată. Filmul reprezintă un decupaj al poveștii, păstrat cronologic, dar operînd cîteva reduceri de înțeles pentru epoca aceea (de exemplu, Nicolai, fiul cam cărpănos și care-și tratează părintele ceva mai rău în vizita de o zi, nu apare deloc în film; de asemenea, anumite replici și reflecții ale personajului lipsesc, pentru a nu da impresia că în republică tinerii studenți se preocupă mai mult cu dragostea, decît cu cartea). Dar dincolo de toate acestea, suflul filmului e Druță curat – mai bine de-atît nu cred că putea fi făcut. Nici de culoare n-avea nevoie ca să fie o cronică fidelă a relațiilor de familie în prefacere într-o țară unde drumuri noi se construiau, agricultura duduia, iar tractoriștii veneau de la cooperativă cu cîrnații, băutura și dulciurile potrivite bine de vînzătoare în toate buzunarele pufoaicei.
Și după ce s-a terminat această primă surpriză, a început Priveghiul mărginașului (1969), o miniatură – un mediumetraj, de fapt – care, într-o cheie diferită, relua, cumva, aceeași temă a lumii satului, însă cu un ”ceva” marquezian și încă un ceva de tragedie greacă din antichitate. Un film unde nunta și moartea se împletesc, unde nuntașii vorbesc doar despre vecinul mărginaș/marginal decedat în împrejurări neclare și unde soția și amanta, la final, se îmbrățișează, înțelegîndu-și reciproc durerea.
Nu cred că puteam petrece mai bine ultima zi de august a acestui an decît la ARCUB, scufundată într-o lume pe care, cu 32 de ani în urmă, o pipăiam și, deși nu o înțelegeam, o simțeam a mea. Intim.
