ARBOR JURNAL
Îi place să reflecteze asupra lucrurilor și să vorbească despre punctele dureroase ale realității noastre. Se străduiești să-și depășească temerile și pune în aplicare concepte creative complexe. Artista Nadya Izosimova, din Chișinău, împarte cu noi o bucată din universul ei artistic, înainte deschiderii expoziției sale „Animalul din mine” la Arbor.art.room.
Artista nu dorește să își încadreze creația în limitele „ismelor” și își găsește propria modalitate de a difuza sensuri. Încercând să creeze artă la „tensiunii înalte”, combină puterea culorii cu impulsul liniilor și tonul propriei filosofii.
Impregnând lucrarea cu propria ei energie, Nadia Izosimova îndeamnă privitorul să gândească și să simtă.
Captură din video Nadya Izosimova, de Sasha Nikitin, 2020.
DESPRE NADYA, PERFORMANCE ȘI TERAPIA PRIN ARTĂ
N. Ș. Nadya, ești o artistă tânără, dar deja cunoscută în Republica Moldova. Dacă cineva ți-ar cere să-ți descrii viața, ce-ai spune?
N. I. Asta e o întrebare capcană! (râde) Cred că titlul romanului „Agonie și extaz” de Irving Stone, despre viața lui Michelangelo, este o bună descriere a vieții oricărui artist. Nu mă consider o artistă pe deplin formată, dar am un punct intern de referință care mă ghidează, deși poate că din exterior opera mea pare într-o continuă schimbare. Un lucru este ferm pentru mine: ceea ce fac acum îmi place, e ceva drag sufletului meu.
M-am născut într-o familie de ingineri, însă tata și mama nu erau simpli tehnicieni. Citeau foarte mult, făceau muzică. Dintotdeauna mi-a plăcut să desenez, deși n-am apucat să termin școala de artă pentru copii. Apoi artiștii îmi păreau niște ființe cerești, oameni extrem de nepractici, nepotriviți vieții obișnuite imaginate de mine: acea a oamenilor cu picioarele pe pământ. Nu vedeam arta ca pe o profesie potrivită mie, iar faptul că în prezent sunt artistă, este o întâmplare.
Totul a început cu nereușita mea de a fi admisă la o universitate din Moscova (alesesem aleatoriu o facultate, Management și Design urban). Am revenit acasă și am avut un an la dispoziție să mă gândesc la ce-mi doream cu adevărat. În acel moment, în cercul meu de prieteni, au apărut persoane care făceau web design și mi s-a părut interesant. În cele din urmă, am fost admisă la Facultatea de Arte Plastice și Design a Universității Pedagogice „I. Creangă” din Chișinău, la specialitate design grafic. Programul de studiu includea multe discipline: pictură, grafică, ceramică, care solicitau manualitate și ne ajutau să descoperim diverse tehnici. Studiile mi-au deschis o paletă întreagă de oportunități, iar procesul de creație m-a fascinat. În ciuda faptului că sunt licențiată în design grafic, am înțeles că arta mă motivează, mă împlinește și îmi oferă o perspectivă.
N. Ș. Am auzit despre tine pentru prima dată la Bienala din Petersburg, unde ai fost obiectul unei dezbateri generale, Este vorba despre performance-ul de patru ore „Doing Nothing”. Performance-ul este considerat, pe bună dreptate, una dintre cele mai radicale forme de artă. Limitele sale sunt încă neclare. Ce ne poate oferi nou performance-ul, iar celelalte forme de artă nu pot? Și cum crezi, te naști sau devii performer?
N. I. Sunt foarte atrasă de performance! Este o formă de artă protestatară, ceea ce-i oferă farmec și dificultate. Dacă prin pictură încerc să edific ceva, apoi prin performance, cu siguranță, distrug ce-am construit. Dacă pictura mă ajută să mă ascund în spatele pânzei, îndepărtându-mă de spectator prin timp și spațiu, în performance sunt „aici și acum”, sunt un nerv plin de energie arzătoare, care trăiește din plin acel moment.
Să ne înțelegem bine, performance-ul nu este teatru. În teatru actorii joacă un rol învățat, însă în timpul performance-lui ești tu, o persoană vie. Performance-ul nu este o modalitate de a atrage publicul, ci o expresie artistică. Este ceva înfricoșător și cool, în același timp!
De cinci ani fac dans contemporan și improvizație de contact. Este o practică de explorare corporală, în care nu există mișcări pre-învățate, care ține de libertatea totală și care îți oferă o atenție absolută asupra spațiului, asupra corpului și asupra partenerului tău. Dansul mi-a oferit un anumit impuls creativ, iar pasiunea mea pentru performance de aici vine.
Și da, trebuie să existe o anumită predispoziție pentru aceste lucruri. Încă de la grădiniță, ceva protestatar, revoluționar a existat întotdeauna în caracterul meu. Când nu-mi plăcea ceva, se întâmpla să mă întorc cu spatele la educatoare. Simt în mine nevoia de a spune anumite lucruri și de a forța limitele impuse, chiar și când e vorba de limite impuse de mine. Orice performance e un exercițiu de depășire a temerilor, este o deschidere maximă, reprezintă un contact cu spectatorul, care naște un mic miracol. Nu știu în ce direcție voi merge mai departe, dar încă mă interesează performance-ul.
”On doing nothing” performance, 2021, arhiva artistei.
N. Ș. Există părerea că artistul poate „naște” o capodoperă numai după ce trece printr-o serie de revolte emoționale, care îl încarcă energetic. Cu alte cuvinte, este arta creată prin suferință? Această formulă funcționează în cazul tău?
N. I. Există o serie de clișee: „artistul trebuie să sufere”, „artistului trebuie să înfometeze”, toate astea sună oribil. Deși am putea spune că în spate se ascunde un adevăr, chiar și parțial. Din experiențele dureroase se pot naște lucrări bune, dar asta nu se datorează șocurilor emoționale, ci faptului că, în această stare, sufletul devine mai subtil, mai sensibil și mai fragil. Apare ceva care modifică niște setări interioare.
Nu știu dacă o lucrare bună legitimează suferința, este greu de spus, nu sunt sigură că da…
N. Ș. În prezent arta reacționează rapid la problemele sociale. Rezonezi și tu cu evenimentele care au loc astăzi în lume?
N. I. Bineînțeles că da! Războiul este întotdeauna o durere uriașă. Și, cu toate acestea, nu-mi vine să lucrez sub influența momentului. Iată, a început războiul, voi lucra ceva rapid și voi arata tuturor acest lucru… Pentru mine acesta este un moment foarte dificil și nu-mi vine să fac lucrări în grabă sau lucrări zgomotoase. Dimpotrivă, pentru a ilustra fragilitatea acestei lumi, îmi vine să lucrez în culori mai vii și mai calde. Am dat recent peste cuvintele lui Guy Deborah, un pictor avangardist francez: „Arta a încetat să mai fie un drog, a devenit un anesteziant”. Mă întreb, de ce înainte era un drog? Iar acum e un calmant. Doar unele calmante sunt și ele droguri și pot provoca dependență.
Nu știu exact ce a vrut să spună cu asta artistul, dar, bineînțeles, arta are un astfel de efect de „anestezie”, dar nu acționează pe baza principiului medicamentos – „nu mai simt durere”, ci diferit…
Când a început războiul, eram într-o stare de deprimare. Am mers la muzeul nostru de artă și mi-a fost mai bine. Atunci m-am gândit: „Iată, cu doar 10 lei intrarea, mi-am ameliorat epuizarea emoțională…” În acest caz nu pot spune că m-am confruntat cu puterea „anesteziantă” a artei, cel mai probabil mi-a oferit o alinare, un refugiu.
Captură din video performance „Adăpost”, 2021.
DESPRE BANI, REPUTAȚIE ȘI TABU
N. Ș. Creativitatea și câștigul. Cum reușești să combini aceste două lucruri diferite?
N. I. Ca prin miracol, periodic, reușesc să fac acest lucru, să vând! Dar din când în când trec printr-o criză provocată de această reușită. Înțeleg că este necesar să câștigi bani, să te iubești pe tine și munca ta, dar simt o disonanță, care mă sufocă, pentru că a face bani din artă e ca și cum ai comercializa îngeri. Nu prea se combină, din punctul meu de vedere, însă, oricum, o fac și eu pentru a trăi.
Există, în ultima perioadă, o presiune tacită din partea societății – ca să fii recunoscut ca artist bun, trebuie să fii prolific, să produci, să expui, să știi să-ți promovezi produsul, să faci bani din asta. Am sentimente foarte neplăcute legate de acest subiect și, de fapt, performance-ul meu din Sankt Petersburg a fost răspunsul meu la acest fenomen. Ca artist, nu vreau să produc în mod constant, nu sunt o imprimantă și nu tipăresc artă, nu pot crea în mod constant… Creez atunci când sunt bine, fără să mă gândesc la ce va fi după terminarea unei lucrări, dacă va fi pe placul cuiva, dacă se va potrivi cu ideile unei persoane… Sarcina mea personală este să muncesc dând curs nevoii mele interne. Vorbim despre o responsabilitate și asumare personală.
N. Ș. Fiecare sector are propria „instituție a reputației”, atunci când o persoană a depășit un anumit prag de profesionalism și și-a fixat o imagine cu un set de calități pozitive. În sectorul cultural, totul este puțin diferit. Se întâmplă ca unii artiști să devină cunoscuți în urma unui scandal, a unei provocări prin care a captivat publicul. În opinia ta, este reputația o preocupare pentru artist sau artistului n-ar trebui să-i pese de ceea ce cred oamenii despre el?
N. I. Voi începe prin a spune că nu orice scandal asigură respectul colegilor sau al publicului. Aș adăuga, de asemenea, că artiștii și persoanele care au o formație artistică percep într-un mod diferit o realitate surprinzătoare sau șocantă pentru publicul larg. E bine să cunoști și să înțelegi ce sta în spatele unei manifestări artistice. Unei persoane conectate la realitatea artistului și care percepe contextul, îi va fi mai ușor să înțeleagă ce are în față. În opinia mea ideal ar fi să se potrivească aceste două piese de puzzle: proiectul artistic și interesul viu al publicului.
N. Ș. Ai teme tabu în artă?
N. I. Nu am tabuuri, dar am o listă personală de principii morale pe care nu le voi încălca vreodată. Dacă un artist lucrează în tehnici neobișnuite, trebuie să răspundă el însuși la o serie de întrebări: ,,pentru ce, care este mesajul, ce vreau să transmit?”. Mijloacele de auto-exprimare pot fi diferite, însă contează scopul original al intenției. Ar fi ideal ca în căutările lor artiștii să nu să se piardă în labirintul filozofic, care îl poate duce spre nicăieri sau în zone periculoase. Pe de altă parte, cum altfel? Drumul spre artă nu e întotdeauna unul frumos, este un drum plin de riscuri.
DESPRE GUSTURI, DRAGOSTE ȘI ERA NOASTRĂ
N. Ș. Ce artist celebru nu îți place? Cu arta cărui artist nu ești de acord?
N. I. Nu am răspuns la această întrebare. Fiecare mare artist, care a urcat pe piedestalul artei universale, nu a ajuns acolo din întâmplare. Fiecare dintre ei are opere remarcabile. Eventual poate să nu-mi placă un anumit stil sau o anumită operă…
Îmi plac Henri Matisse, Jean-Michel Basquia, mă inspir din iconografia rusă. În copilărie îmi plăcea Isaac Levitan, pictura lui este foarte frumoasă!
N. Ș. Faimoasa „regină a performance-lui”, Marina Abramović, în unul dintre punctele Manifestului ei, a scris că „niciun artist nu ar trebui să se îndrăgostească de un alt artist, căci ar fi dezastru complet”. Ești de acord cu opinia asta?
N. I. Marina Abramović a trăit toate aceste lucruri din perspectiva propriei sale experiențe, iar colaborarea ei cu Ulay s-a dovedit cu adevărat dezastruoasă pentru ea. Dar a reușit să iasă din această poveste ca un artist de succes și celebru.
Cred că este destul de dificil pentru un cuplu format din doi oameni creativi să facă față vieții pragmatice din afara atelierului. Pe de altă parte, ai lângă tine o persoană care te înțelege cel mai bine…
„Vreau să știi despre mine”, 2022, parte din spectacolul Artstudio 21. Fotografie de Dan Minenc.
N. Ș. În romanul ,,Arcul de Triumf” de Erich Maria Remarque o doamnă observă cât de frumoase erau epocile anterioare, cât de elegant se îmbrăcau oamenii și în ce ritm diferit de cel modern se trăia. Personajul principal admite că prezentul e cea mai urâtă epocă, dar spune că dacă ar fi să aleagă un alt moment istoric în care să trăiască, ar alege tot perioada aceasta contemporană… Ești tu, Nadia Izosimova, în armonie cu epoca noastră?
N. I. Nu am ce reproșa epocii mele și n-am sentimentul că în trecut a fost mai bine. Întrebarea mea către prezent e legată de cum funcționează lumea. Cum să mă raportez și să mă integrez în această realitate? Pare o realitate neînsuflețită, ciudată, provocatoare, urâtă… Și totuși, nu cred că mi-ar fi fost mai ușor altcândva, acum 40 de ani, acum 80 de ani. Păstrăm în noi bucăți din trecut care nu se mai lipesc la ceea ce avem acum. M-am născut în momentul premergător prăbușirii unei epoci, în 1988, și cred că generația mea are o anumită sarcină de a aduce în prezent ceva din valorile cu care a crescut. Pentru mine, de preț sunt principiile corectitudinii în care m-am format, și care în societatea actuală par șterse, neclare. E de bine, e de rău? Nu știu…
Captură din video performance „Back to the roots”, 2021.
Natalia Șmurgun
Chișinău, septembrie 2022
