ARBOR JURNAL
Aurelian Dănilă – diplomat, profesor universitar, doctor habilitat, membru Academiei Europene de Științe și Arte. Nu s-a născut la Chișinău, însă este indisolubil legat de orașul nostru, de mai bine de șaizeci de ani…
Aurelian Dănilă
Am ajuns pentru prima oară la Chișinău la zece ani, în 1958. Povestea unui băiat de la țară, care a devenit, dintr-o dată, locuitor al capitalei, este una destul de interesantă. Părinții mei, mai ales mama, care era profesoară, iubeau foarte mult muzica. Au decis că trebuie să fac cunoștință cu această artă și mi-au cumpărat un acordeon. Când am reușit să încropesc un vals foarte la modă pe atunci, tata și mama au fost atât de impresionați de interpretarea mea că au hotărât, imediat, că în fața lor stătea viitorul Mozart. M-au dus la Chișinău la școala de muzică pentru copii (în prezent, Liceul Republican de Muzică „Ciprian Porumbescu”). În apropierea școlii, pe strada Armenească, se afla internatul unde erau cazați copiii talentați din toată țara. Am devenit elevul acestei școli, însă nu în clasa de acordeoniști, dar la… clarinet. Nu doar că nu știam cum arăta acel instrument musical, dar nici măcar nu auzisem vreodată un asemenea cuvânt. Când mi-a fost prezentat instrumentul, aproape că m-au năpădit lăcrimele și tot ce îmi doream în acea clipă era să o iau la fugă, înapoi în satul meu.
Chișinăul la finele anilor ’50 era un oraș incredibil de plăcut și primitor.
În prima perioadă la Chișinău, ca un copil de la țară, bine-crescut, dădeam binețe la toată lumea, din obișnuință. Apoi, am înțeles că era extrem de complicat să salut un număr atât de mare de oameni, și am hotărât să îi salut numai pe cei în uniforme – militari și milițieni.
O altă piatră de încercare pentru mine a fost limba rusă, pe care nu o cunoșteam deloc, și care, la început, mi-a cauzat la școală unele dificultăți. Din fericire, problema s-a rezolvat repede. Toți elevii erau foarte prietenoși unii cu ceilalți și se ajutau. Pe lângă internat, școala avea și o casă de copii, unde învățau copii talentați, orfani sau din familii monoparentale. Printre aceștia se numărau viitoarele vedete, ca Maria Codreanu, Ștefan Petrache. Și mulți dintre colegii mei de clasă au devenit oameni de cultură remarcabili – compozitorul Constantin Rusnac, jurnalistul Ion Uncu, țambalagiul Vasile Crăciun și mulți alții.
Aurelian Dănilă la clarnet, parte a tarafului școlar. Solistă Maria Codreanu.
Îmi amintesc cum uneori fugeam, seara, la filmul de la ultima reprezentație și, întorcându-ne la cămin, tremuram de frică, temându-ne de muștruluiala educatoarei.
Deși școala de muzică se afla pe strada Alexei Șciusev, la două blocuri de internat, nu pierdeam ocazia sa sărim pe ultima treaptă a tramvaiului care circula pe Armenească, pană la cimitir. Pe atunci circulau multe tramvaie in oraș, iar troleibuze – erau doar două rute. Când s-a deschis și a treia rută, pentru Chișinău a fost un adevărat eveniment. Mai țin minte ruinele Casei Parohiale, care se găsea pe locul actualei clădiri a guvernului.
În locul actualului cartier Rîșcani nu era, încă, nicio casă – era zona aeroportului. Unchiul meu lucra acolo ca mecanic și am zburat cu el, de câteva ori, deasupra Chișinăului într-un avion utilitar. Și astăzi mai există în acel loc o clădire a vechiului aeroport. Când mergi la restaurantul „Kavkazkaya Plennitsa”, pe partea stângă, este o construcție care a fost, cândva, Casa Aviatorilor.
În clasa a X-a, ne-au mutat în noua clădire a școlii de muzică, în cartierul Rîșcani, unde se află și astăzi.
Am avut mare noroc! Am avut norocul să cunosc și să învăț de la adevărați reprezentanți ai intelectualității basarabene. O mare parte erau evrei, care ne lipsesc mult, acum, din spațial nostru cultural de la Chișinău. Practic toți aveau o educație minunată – studiaseră la Viena, Paris, București, vorbeau limba romană. Întorși după război din Asia Centrală, unde fuseseră evacuați, tocmai evreii s-au ocupat de refacerea Conservatorului, a Filarmonicii, a teatrelor noastre… Îmi aduc bine aminte de compozitorul David Gherşfeld, de sculptorul Lazăr Dubinovschi. Acesta a fost nu numai un sculptor minunat, dar și un mare activist social. Dubinovski lucra la Ministerul Culturii, interpreta arii muzicale la teatru. Odată, la una din întâlnirile noastre de la școala de muzică, cineva i s-a pus întrebarea: „Lazăr Isaakovici, ce loc ocupă Kotovski în creația dumneavoastră?”. El a răspuns cu umor: „Știți, ocupă locul de pe cal”.
După ce evreii au plecat – la începutul anilor ’70, apoi ’90, le simt foarte tare lipsa…
Desigur, Chișinăul sovietic, dacă este să lăsăm la o parte întreaga componentă ideologică, s-a dezvoltat destul de bine. După război, un rol mare l-a jucat politica. Moldova era o nouă republică sovietică, „exemplară”, la granița cu România. Să nu uităm că aici a lucrat Leonid Brejnev și se profita de aceasta, iar subvențiile erau foarte bune. Au contribuit și relațiile personale pe care le avea Ivan Bodiul cu Brejnev. La vremea sa, soția lui Bodiul fusese secretara lui Leonid Ilici. În vremea lui Bodiul, la Chișinău, s-a deschis Sala cu Orgă, una din cele mai bune săli de concerte ca acustică din Europa, s-a construit Teatrul de Operă și Balet.
Orice s-ar spune, dar între anii ’70 – ’80 Chișinăul a atins înflorirea sa culturală. Într-o formă uluitoare era Maria Bieșu – o cântăreață de excepție, cunoscută în întreaga lume. Serghei Lunchevici cu „Fluierașul” său, Timofei Gurtovoi cu Orchestra Simfonică. Avea răsunet ansamblul „Joc”, cu Vladimir Kurbet, Capela „Doina”, cu Veronica Garștea, Nicolae Sulac. În teatrul moldovenesc erau nume de răsunet – Eugeniu Ureche, ginerele său Vitalie Rusu, Domnica Darienco, Constantin Constantinov. În pictură – Mihai Grecu, Glebus Sainciuc, în literatură – Vasile Vasilache, Ion Ion Druța, în film – Emil Loteanu.
Acum, din „brandurile” culturale ne-au rămas compozitorul Eugen Doga și una din cele mai bune formații folclorice – „Lăutarii”, cu Nicolae Botgros. După anul 1991, când toți, inclusiv artiștii, au început să se ocupe de politică, cultura a intrat în declin.
Astăzi mă îngrijorează soarta clădirilor istorice din Chișinău. Ce s-a făcut în privința lor în afară de faptul că pe ele au apărut niște plăcuțe? Observ cum aceste plăcuțe se deteriorează împreună cu arhitectura. Am pierdut Conacul Urban Rîşcanu-Derojinschi, unic, cu o acustică minunată. Nu o dată am propus ca tocmai aceasta clădire să fie dată Filarmonicii Naționale, dar, din păcate, hotărârile au fost luate de oameni cărora nu le păsa. Cu durere în suflet urmăresc soarta clădirii fostului gimnaziu de fete, aflat la intersecția străzilor Pușkin cu București. Această vilă se deteriorează încet, încet.
S-a distrus multă arhitectură istorică pentru a construi ceva mai înalt, mai „bun”, mai modern. Unul din foștii noștri edili ai orașului mi-a explicat că dacă am fi lăsat toate aceste clădiri și „curțile interioare ale Chișinăului” neatinse, și am fi construit noul undeva la periferie, am fi lăsat aici un sat mare, iar orașul ar fi fost în altă parte. E posibil să fie așa!
Pentru mine este foarte ilustrativ exemplul Vienei, unde am locuit o vreme, conducând misiunea diplomatică moldovenească. Capitala austriacă a fost puternic distrusă în timpul războiului, dar austriecii au reușit să refacă si să restaureze fiecare centimetru din centrul istoric, transformându-l în zona turistică a Vienei. Acolo fiecare casă este ca o bombonică! La noi, din păcate, nu am fi reușit niciodată să transformam străzile noastre istorice în ceva asemănător. În primul rând, nu ne-ar fi ajuns mijloacele, în al doilea rând puterea creativă, care ar fi văzut în aceasta artă si necesitate. Acum nu este vremea oamenilor, ci vremea banilor, care îi și conduc pe oameni.
Au trecut deja 9 ani de când nu mai este printre noi marea cântăreața Maria Bieșu. Nici până acum, în Chișinău, nu există o stradă care să îi poarte numele. Consider că o asemenea situație nu este demnă de amintirea ei. Soluția optimă ar fi fost redenumirea unei părți a străzii Maria Cebotari, care se află mai jos pe bulevardul Ștefan cel Mare, și merge paralel cu Teatrul Național de Operă și Balet, în strada Maria Bieșu. Ar fi fost ceva simbolic și ar fi exprimat continuitatea celor două mari stele ale operei, pe care Moldova le-a dăruit lumii.
Chișinăul are un farmec aparte, observat imediat de străini. Deși infrastructura nu este una perfectă, acest oraș are o aură foarte bună, aici îi este cald și bine oricui!
Sursa:
Кишиневские истории: Аурелиан Дэнилэ
În parteneriat cu Biblioteca Municipală «B. P. Hasdeu» din Chișinău, Arbor publică interviurile realizate de Biblioteca Municipală «B. P. Hasdeu» din Chișinău, în cadrul proiectului «Chișinăul la reportofon», lansat în anul aniversar al Chișinăului – 585 de ani de la fondare. Sunt interviuri care transmit cititorilor de pe ambele maluri ale Prutului amintirile unor locuitori ai Chișinăului, personalități sau simpli orășeni, pe care îi unește dragostea față de Chișinău.
