ARBOR JURNAL
„Oraș de poveste, oraș de vis” – așa rămâne, până acum, Chișinăul în amintirea renumitei regizoare de operă, urmașă a unei renumite familii de actori, o femeie talentată care și-a dedicat 60 de ani slujirii cu credință a Melpomenei moldovenești
Eleonora Constantinov
Am trăit la Chișinău toată viața, pentru mine acest oraș a fost și rămâne locul în care vreau să mă întorc. La vremea mea am prins o perioadă pe care o consider «epoca de aur» a capitalei moldovenești – Chișinăul anilor 60-80 era un spațiu impregnat de cultură și armonie, unde se dezvoltau filmul, muzica, arta plastică și dramatică. Sunt mândră că familia Constantinovilor și-a adus aportul la această istorie.
Părinții mei – tinerii actori Constantin Constantinov și Ecaterina Cazimirov au venit la Chișinău în 1940. Cu trei ani înainte, tata a absolvit Școala de Teatru din Odesa, a lucrat la teatrul din Tiraspol, de unde era ca origine și chiar a primit titlul de Artist Emerit al RSSMoldovenească. Tata și mama au făcut parte din prima trupă a teatrului național Pușkin, în prezent Teatrul Național „Mihai Eminescu”, și imediat au intrat în profesie – repetau mult, jucau în piese, călătoreau în turnee. După intrarea Moldovei în componența Uniunii Sovietice, mulți au emigrat în România, iar la Chișinău au rămas multe case din centru pustii. Una din ele de pe strada Șciusev, care aparținuse unui negustor bogat, a fost repartizată familiei noastre. Acolo, pe 5 noiembrie 1940, m-am născut eu.
Familia Constantinov, Chișinău, 1944
Când a început războiul, tata și mama jucau într-un spectacol prezentat la Orhei. Eu, de șapte luni, am rămas acasă cu bunica. Întrucât Chișinăul se află destul de aproape de linia frontului, orașul a început să fie bombardat practic imediat. Tata, un om foarte energic, deschis și comunicativ, care pe atunci avea doar 26 de ani, a fost numit șeful operațiunii de evacuare a colectivelor artistice moldovenești – teatrul, filarmonica, capela „Doina”. El întocmea listele, căuta transport pentru oameni, căruțe, mașini, autobuze. Atunci, în mare, au fost evacuați circa 300 de mii de cetățeni civili din Moldova.
Nimeni nu credea că războiul va dura mult, de aceea părinții, când au plecat, și-au luat numai documentele, câteva fotografii, cădița mea pliabilă și câteva kg de biscuiți. Au mers mult cu trenul până spre centrul țării. Hrana era foarte puțină, câteodată garnitura de tren se oprea pentru câteva zile și artiștii moldoveni reușeau să organizeze concerte în spitalele militare, și așa mai primeau de mâncare. Astfel au ajuns la Volga, de unde, prin Marea Caspică, în Asia Centrală, în orașul Marî (Turkmenistan). Teatrului moldovenesc evacuat nu i-a fost ușor – tata s-a angajat într-o brutărie, iar noaptea, pentru a ne diversifica oarecum hrana sărăcăcioasă, mergea împreună cu actorul Eugeniu Ureche în deșert după ouă de broască țestoasă. Mai târziu toți glumeau că eu și fratele meu (născut în timpul evacuării în 1943) am crescut pe delicatese.
De îndată ce Chișinăul a fost eliberat, în 1944, familia noastră s-a întors acasă. Din fericire, casa noastră nu a avut de suferit prea mult, iar tata și mama au găsit înfipte în soba din faianță cuiele pe care în 1940 se uscau scutecele mele. Este adevărat, în interiorul casei totul era în paragină – în toți acei ani aici fusese un grajd de cai.
Chișinăul a fost puternic distrus și orășenii, cu mic cu mare, s-au apucat să îl refacă. La lucrările de construcții, în special pe străzile principale, participau și prizonieri germani. Mi s-a povestit că ura și, în același timp, mila erau la maximum…
Și totuși, oamenii care au trecut prin toate ororile războiului erau incredibil de fericiți că au rămas în viață, se bucurau să se întâlnească unii cu alții, porțile caselor nu se închideau niciodată. Țăranii, dis-de-dimineață, în căruțe mergeau pe străzi și vindeau lapte. Orășenii își lăsau pe verandă bidoanele, iar sub ele banii, dar nimeni nu se atingea de un lucru străin. Îmi amintesc cum la o piața improvizată la întretăierea străzilor Șciusev și Pușkin, femeile din satele învecinate vindeau unt de casă pe foi de varză, ouă proaspete… În sufletul oamenilor nu era josnicie, toți erau foarte binevoitori…
Cu toate distrugerile și pierderile de vieți omenești, în Chișinăul postbelic statul acorda o mare atenție dezvoltării culturii. Deja la sfârșitul anului 44 – începutul lui 45, după cum își aminteau părinții, în oraș s-au deschis biblioteci, teatre, muzee, conservatorul. Din toată Moldova erau adunați copii talentați, pentru care au fost create școli speciale de muzică. Într-o asemenea școala, „Eugen Coca”, am învățat și eu.
La începutul anilor 50, pe care îi am în minte foarte bine, Chișinău s-a transformat într-o capitală plăcută, curată, plină de verdeață și flori. Strada Lenin (actualmente bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt) arăta, pe de-a întregul, ca un parc – toți oamenii se plimbau, se salutau unii cu alții. Era aproape imposibil să trecem cu tata neobservați pe bulevardul central – căci el atrăgea oamenii ca un magnet. Familia noastră era prietenoasă, casa ospitalieră, la noi veneau în vizită actori, pictori, muzicieni.
Părinții dispăreau la teatru – mama juca rolurile principale, iar tata, în mare, roluri specifice. Pe noi, copiii, nu aveau cu cine să ne lase acasă, pe atunci bunica care locuia cu noi murise deja, așa că eu și fratele meu ne-am petrecut întreaga copilărie în culise, știam toate rolurile pe dinafară. Mergeam în turnee cu părinții prin orașele și satele Moldovei. După război nu existau case de cultură și cluburi – actorii jucau, adesea, sub cerul liber, în câmp. Puneau alături două camioane și făceau scena, pe care se juca spectacolul.
Teatrul Pușkin lucra pe atunci în două regimuri – două săptămâni ca teatru dramatic, două săptămâni ca teatru de operă. Îmi amintesc cum odată, întorcându-ne, cu toată familia, de la spectacol, tata a spus următoarea frază – „N-ar fi rău ca Norocika noastră (chiar așa mă numea el) să devină regizor de operă”. M-au mirat mult cuvintele lui, pentru că pe atunci această profesie era considerată exclusiv bărbătească, însă fraza aceasta mi s-a lipit de suflet.
Am hotărât să îmi încerc talentele regizorale pe vecini și am organizat, în curtea noastră, un teatru. Prima montare a fost povestea „Ali-baba și cei 40 de hoți”. Rolul principal, l-am dat, firește fratelui meu (cunoscutul sculptor Constantin Constantinov) – care era înzestrat cu un talent actoricesc strălucit. Am construit o scenă – am întins o sârmă, am atârnat cearșafuri, oamenii veneau cu scăunelele lor si așa am avut sala de spectacol. Premiera a avut un succes răsunător, însă toate laudele și aplauzele nu au fost pentru mine, ci pentru fratele meu. Atunci, eu, fetița de 12 ani, am înțeles că în meseria de regizor nu este chiar atât de simplu…
Curtea noastră pe strada Șciusev era mare, prietenoasă, multinațională – cu 13 familii. Noi, copii postbelici, știam că cel mai bun ștrudel îl făcea evreica tanti Fani, cele mai bune scovergi le făcea ucraineana tanti Valea, iar cele mai bune plăcinte ii ieșeau mamei mele – tanti Cati. Apropo, în copilăria mea cei mai buni frigărui din oraș le făcea nenea Grișa Oihman. La început el a lucrat în cafenea de la cinematograful «Patria», apoi s-a mutat în zona de odihnă Ghidighici – mergeam la el acolo cu toată familia.
Îmi mai amintesc butoaiele cu must și suc, care se vindeau pe străzile Chișinăului. Într-adevăr, pe atunci Moldova era un adevărat rai al strugurilor!
Primele studii de dirijor le-am absolvit la Conservatorul din Chișinău, iar primul loc de muncă a fost redacția muzicală a tinerei televiziuni moldovenești. Însă nu îmi dădea pace visul meu din copilărie. M-am hotărât să dau examen la Conservatorul din Leningrad, la secția regie de operă, iar David Gershfeld, prieten cu părinții mei, m-a pregătit pentru admitere.
La Leningrad am studiat 5 ani, iar în 1970 am revenit la Chișinău. Tot timpul mă trăgea să mă întorc acasă – de aici porneau rădăcinile mele, aici trăiau părinții mei și, în general, pentru mine noțiunea de patrie nu a fost un simbol patetic frumos, ci ceva mai mult. Debutul meu regizoral la teatrul de operă a fost o operă extrem de complicată – „Evgheni Oneghin”. Rolul Tatianei a fost interpretat de Maria Bieșu. La momentul respectiv, Bieșu era deja o vedetă de talie mondială, dar pe mine, ca tânără regizoare, mă asculta fără obiecții. În total, am lucrat la Teatru Național de Operă și Balet 56 de ani și am reușit să pun în scenă peste 40 de spectacole de operă.
Eleonora Constantinov și Maria Bieshu la repetiția generală a operei „Eugene Onegin”, 1970
Părinții mei au trăit împreună în iubire 67 de ani. Cel mai curios este că și-au legalizat relația la o vârstă înaintată. Când au venit la Oficiul de Stare Civilă li s-a spus că, după regulă, trebuiau să aștepte două luni. Dar când au aflat de câți ani făceau o familie, i-au căsătorit imediat. Și încă ceva, tata și mama au decis să se cunune, însă după canoanele religioase trebuia să își aleagă nași mai în vârstă decât ei, iar tata avea atunci deja 80 de ani. În această situație au găsit o soluție originală – mirele și mireasa au fost cununați în același timp de două perechi – primarul Serafim Urechea și regizorul Tudor Tătaru cu soțiile lor. Împreună vârsta lor corespundea cifrelor necesare. Nunta a fost sărbătorită la restaurantul „Moldova!. Tata s-a stins din viață la 87 de ani, mama la 92.
Am trăit toată viața în centrul capitalei, de aceea pot să spun că nu cunosc bine Chișinăul, dar îl iubesc foarte mult. Nu-mi pare rău nicio secundă că i-am dedicat întreaga mea viață. Mi se pare că acum, după o lungă perioadă de vremuri dificile, Chișinăul se transformă și își recapătă, câte puțin, renumele de oraș plăcut, verde și confortabil.
Interviu de Natalia Shmurgun, traducere din rusă Natalia Polikarpov
În parteneriat cu Biblioteca Municipală «B. P. Hasdeu» din Chișinău, Arbor publică interviurile realizate de Biblioteca Municipală «B. P. Hasdeu» din Chișinău, în cadrul proiectului «Chișinăul la reportofon», lansat în anul aniversar al Chișinăului – 585 de ani de la fondare. Sunt interviuri care transmit cititorilor de pe ambele maluri ale Prutului amintirile unor locuitori ai Chișinăului, personalități sau simpli orășeni, pe care îi unește dragostea față de Chișinău.
Sursa:
