ARBOR JURNAL
Vedeta teatrului „De pe strada Trandafirilor” își trăiește aproape toată viața în capitala Moldovei. Fetița născută după război, dintr-o familie modestă, părea că nu are nicio șansă să cucerească acest oraș. Însă caracterul de neclintit, carisma uluitoare și lumina interioară vie au ajutat-o să își îndeplinească cele mai imposibile visuri. „Maestru in artă”, decorată cu ordinul “Gloria Muncii”, ea ne-a împărtășit „povestea” ei despre Chișinău.
Maria Madan
Nu sunt născută la Chișinău. Familia noastră – doi adulți, trei copii, a venit aici în 1953, când aveam 6 ani. M-am născut în satul Cuizăuca, raionul Rezina, în care s-au întors părinții mei de la Bucureștii în 1945. Au plecat la București până la război, în căutare de lucru, însă au fost repatriați acasă. Trăiam foarte săraci și eram mereu flămânzi. Tata a furat pentru noi, de la colhoz, câțiva știuleți de porumb și a făcut închisoare. Acolo a învățat o meserie nouă, să pună gresie, iar când a ieșit la libertate a decis să ne mutăm cu toții la Chișinău.
Îmi amintesc că am plecat din sat într-o zi memorabilă – 5 martie 1953, ziua morții lui Stalin. Nu prea am avut ce încărca în căruță – niște preșuri roase și câteva scaune.
La Chișinău ne-au dat o cameră mică într-o baracă muncitorească pe Colina Pușkin – ne-au promis că va fi pe o durată de 2 ani, dar în final am locuit acolo 25 de ani. Pe atunci Colina Pușkin se considera periferia orașului. Viața noastră acolo nu se prea deosebea de cea de la țară, banii lipseau, condițiile de trai erau dificile. Am fost nevoiți să ne întocmim o gospodărie, ca să avem cu ce să ne hrănim. Fiecare copil avea sarcina sa, eu trebuia să rup iarbă pentru iepuri, să deretic prin curte, să car apă, iar cișmeaua era la două rânduri de case depărtare.
Creșteam o fetiță îndrăzneață, nu permiteam nimănui să mă supere, la nevoie puteam chiar să le răsucesc mâinile celor care mă supărau. Strada noastră, Zaikin, era considerată banditească, însă eu m-am simțit acolo în siguranță.
Era un raion interesant în felul său. În apropiere se afla renumitul muzeu Pușkin. Pe atunci era încă destul de slab organizat. Mergeam des la muzeu pentru că acolo locuia o rudă de-a mea îndepărtată. Și tot pe Colina Pușkin au început să înalțe trei turnuri. Erau construite cu scopul de a bruia undele radio, pentru ca oamenii să nu poată asculta „Vocea Americii” și alte stații de radio, considerate de putere „dușmănoase”. M-am împrietenit cu copii constructorilor acestor turnuri și de la ei am învățat limba rusă.
Maria Madan cu părinții pe Colina Pușkin
Am învățat la Școala Nr. 1 pe strada Pușkin (acum Liceul Teoretic Gheorghe Asachi). Îmi amintesc cum toate fetițele din clasă avea părul legat cu funde frumoase, iar nouă nu ne ajungeau bani pentru un asemenea lux. Mama îmi împletea în cozi ciorapi albi obișnuiți, iar eu, cu inima strânsă, admiram fundele din atlas vândute de evrei în prăvăliile din oraș.
Pentru a avea rezultate bune la școală mai trebuie să fii sătul, de aceea eu învățam destul de prost. Când mergeam la școală treceam prin parcul Pușkin și mă mira întotdeauna atmosfera lui de sărbătoare – oameni bine îmbrăcați se plimbau pe alei, se odihneau pe bănci. Mă întrebam oare de ce mai mergeam la școală și ce bine ar fi fost să vină mai repede pensia, ca să mă bucur, ca și ei, de savoarea vieții.
Despre Chișinăul copilărie mele, păstrez în amintirea mea două imagini! Imaginea tramvaiului, care mergea pe strada Gogol. Mă urcam în el ca să ajung până la strada A. Șciusev, unde mă delectam cu dude, care creșteau de-a lungul întregii străzi.
Al doilea episod este legat de piața Ilyinsky, care se afla aproape de locuința noastră. Mama alerga prin piață și încerca să găsească ceva mai ieftin pentru noi, și adesea mă lua cu ea ca să gust smântâna, brânza de vaci și astfel „luam” masa. Țin minte cum la piață se vindeau butoaie imense cu măsline și pește, iar despre aceste lucruri ne aminteam adesea cu regretatul Iurie Harmelin, care a locuit în acea perioadă în acest cartier.
În clasa a 4-a părinții au fost nevoiți să mă dea pe mine, cea mai mică din familie, la școala internat. Acasă nu aveam mâncare și eu eram atât de slabă că m-au poreclit „Chitara”. Internatul se afla la Poșta Veche, acum în clădirile acelea se află Academia de Poliție. Internatul avea o gospodărie mare, cu fermă, grădini, livadă. Ne hrăneau bine, petreceam acolo toată săptămâna, iar la sfârșit de săptămână mergeam acasă. Am stat la internat aproape patru ani.
La 16 ani am absolvit clasa a 8-a. Mama mi-a spus: „Vrei să te îmbraci și să te încalți, du-te și muncește!”. M-am transferat la seral și m-am dus la bursa forței de muncă pentru tineret, unde mi s-au propus, la alegere, două locuri, combinatul de carne și fabrica de dulciuri. Eu, ca o fată rațională, evident că am ales-o pe prima, crezând că, în sfârșit, am să mănânc mezeluri pe săturate. Pe atunci nu mergea niciun mijloc de transport pe strada Muncești, trebuia să mă trezesc la 5 dimineața, ca să ajung la lucru la timp. Am stat în cizme de cauciuc, în apă, trei luni și mi s-a întors reumatismul de care suferisem în copilărie. A trebuit să mă angajez la „Bucuria”, la secția de bomboane, și eram grozav de fericită – nu prea fusesem, ca să zic așa, răsfățată cu dulciuri. Acolo, la început, am mâncat atât de multe bomboane că mi-a ajuns pentru tot restul vieții.
Îmi plăcea munca la fabrica de dulciuri. Eram o activistă socială, participam la activitatea artistică de amatori, la secția de atletism, chiar am alegat pentru „Bucuria” în competițiile orășenești. Îmi amintesc cum conducerea fabricii, în loc de diplomă pentru succesele mele sportive m-a premiat cu ciocolată și am fost foarte indignată de un asemenea premiu.
Și îmi mai plăcea foarte mult să dansez. Pe locul actualului Teatru de Operă și Balet se afla renumita cafenea „Focușor”, cu ring de dans, unde veneau și băieții de la ansamblul „Joc”. Nu numai că dansau dumnezeiește, dar erau și îmbrăcați la patru ace. Mergând în turnee în străinătate, de unde își cumpărau haine moderne, iar noi ne uitam la ei ca la niște ființe astrale.
Desigur că nu am visat niciodată să devin actriță! De unde ar fi avut asemenea gânduri o fată din cartierul muncitoresc? Părinții noștri erau oameni neinstruiți și îi interesa prea puțin dezvoltarea noastră culturală. Este de îndeajuns să spun că din cele trei barăci, unde locuiam, numai o familie avea televizor.
Când aveam 16-17 ani în viața mea a intrat teatrul – am început să merg la toate spectacolele trupei „Luceafărul”. Atunci, aceasta era o trupă de tineret novatoare, cu montări foarte interesante. Și totuși soarta mea a fost pecetluită nu de aceasta.
O prietenă de la fabrica de dulciuri a citit un anunț că teatrul de păpuși are nevoie de actori pentru personaje auxiliare și a început să meargă acolo pentru audiții, însă tot nu era acceptată. Ea m-a rugat să o însoțesc și să fac parte din grupul ei de susținere. Nu aveam nici cea mai mică intenție să particip și eu la așa-numitul „casting”. Dar am fost remarcată și m-au convins să recit ceva. În final, prietena nu a trecut, iar pe mine m-au luat. A fost o pură întâmplare!
Cariera mea teatrală la „Licurici” a debutat cu rolul … brăduțului! Trebuia să țin un copac din placaj în timpul întregii reprezentanții. Nu era foarte simplu, dar eram foarte sârguincioasă. Cu timpul mi-a mers mai bine, am început să primesc rolurile principale. Mergeam mult în turnee, am fost cu spectacole prin toată Moldova. După cinci ani de lucru la teatru (aveam pe atunci 23 de ani) m-au convins să merg la studii la Institutul de Teatru, secția de marionete. Așa am ajuns în orașul Harkov, unde am studiat patru ani. Acolo m-am și măritat și l-am născut și pe fiul meu. După studii ne-am întors cu toții la Chișinău, pentru că îmi era greu să îmi închipui viața într-un alt oraș.
În total i-am dedicat teatrului „Licurici” 34 de ani din viață. În 1998, eu și un grup de actori am fost trimiși la pensie pentru anii slujiți.
Primul meu rol pe scenă ca artist dramatic a fost la teatrul „Eugen Ionescu”, unde am lucrat o vreme, după „Licurici”. Regizorul Petru Vutcărău nu înceta să se mire „Ce ai făcut atâția ani în spatele paravanului?”. Cu spectacolul acestui teatru „Lecția”, în montarea lui Vitalie Drucec, am fost în turneul de neuitat în Japonia. Apoi, Iurie Harmelin m-a chemat la Liceul de Teatru și mi-a propus să intru într-un domeniu nou pentru mine – învățământul. Din 2005 fac parte din trupa teatrului „De pe strada Trandafirilor”. Sunt mulțumită de cum mi s-a aranjat soarta artistică. Astăzi nu visez la cine știe ce roluri marcante – este prea târziu să visez la ele! Dacă mi s-a încredințat un personaj, nu contează dacă este principal sau nu, trebuie să îi dau viață, să îl fac strălucit și memorabil. Avem un teatru deosebit! Iurie Harmelin a creat o echipă neobișnuit de talentată, atmosfera este prietenoasă și cu respect reciproc și prin aceasta ne deosebim mult de alte teatre.
Chișinăul este orașul căruia i-am fost mereu fidelă! Suntem prea legați unul de celălalt. De fiecare dată, întorcându-mă din călătorii îndepărtate, chiar am emoții înainte de reîntâlnirea cu el. În viață nimic nu mi-a fost dat gratuit, am muncit mereu mult și asiduu și am făcut acest lucru sincer și din tot sufletul. Astăzi sunt foarte mândră de fiul meu, Andrei Madan, Artist emerit al Moldovei, și de soția lui Natalia, care mi-au continuat munca și au devenit păpușari. Mi-au dăruit și doi nepoți minunați, pe care îi iubesc foarte mult. Cred în ceea ce este mai bun și consider că numai receptivitatea oamenilor și respectul reciproc pot face lumea noastră mai bună.
Sursa:
МАРИЯ МАДАН. Поцелованная Богом актриса из кишиневских трущоб
În parteneriat cu Biblioteca Municipală «B. P. Hasdeu» din Chișinău, Arbor publică interviurile realizate de Biblioteca Municipală «B. P. Hasdeu» din Chișinău, în cadrul proiectului «Chișinăul la reportofon», lansat în anul aniversar al Chișinăului – 585 de ani de la fondare. Sunt interviuri care transmit cititorilor de pe ambele maluri ale Prutului amintirile unor locuitori ai Chișinăului, personalități sau simpli orășeni, pe care îi unește dragostea față de Chișinău.
