ARBOR INTERVIU
Puterea abstracției: perspectiva Alinei Cociere
Alina Cociere
Alina Cociere intră în dialog cu lumea printr-o ,,abstracție expresivă”, pe care o transformă într-o interpretare multi-spațială. Lipsită de cadrul formal și logic al picturii figurative, opera ei reflectă pe deplin năzuința spre libertatea de exprimare și cunoașterea de sine.
Cât timp îți poți căuta adevărul pe pânză? Cum înveți să vizualizezi sensurile de abia perceptibile și cum reușești să transpui în culori legătura dintre om, natură și creație?
Despre asta și multe altele vorbim cu o artistă care s-a născut la Chișinău, a studiat la Moscova, și care de 26 de ani se simte acasă în Franța. Interviul a fost luat în cadrul expoziției „Stări abstracte. Alina Cociere”, care se va deschide la Arbor.art.room, pe 2 martie 2023 și va fi prima expoziție din seria intitulată „Window to Europe”, cu artiști care și-au început cariera la sfârșitul anilor ‘80, când s-au produs schimbări de mare impact în spațiul Europei de Est.
Impactul picturilor Alinei Cociere este puternic. Culoarea, ritmul, compoziția creează senzația unei confesiuni originale, un veritabil autoportret emoțional. Privindu-i picturile înțelegi cum abstractul concentrează la maximum esența vieții, rămânând, în același timp, simplu și complex, combinând imediat două dintre cele mai puternice procese spirituale – contemplația și meditația.
ELIBERAREA MINȚII
Natalia Shmurgun: Alina, vă amintiți când ați pictat primul tablou și când v-a trecut prin minte gândul clar că veți deveni pictoriță?
Alina Cociere: Îmi amintesc foarte bine acel moment decisiv. Aveam 5 ani, eram la o grădiniță cu program prelungit (părinții mei erau medici pe ambulanță și munceau foarte mult) și educatoarele ne-au dat, nu știu de ce, câte o foaie de hârtie neagră și guașă albă. (Acum conștientizez că era „Pătratul negru”.) Am început să fac niște puncte, niște pete, și deodată a apărut zăpada. Atunci am avut un moment de șoc, o stare fantastică pe care am vrut să o repet în mine, din acel moment. Drumul meu spre artele plastice fusese trasat …
Natalia Shmurgun: Dorința dumneavoastră de a avea o educație artistică a fost atât de conștientă?
Alina Cociere: Întotdeauna mi-a plăcut să învăț. Am absolvit Școala nr. 1 (acum Liceul Gheorghe Asachi). În anii ’60 a fost singura școală de limbă română din Chișinău. Au urmat Liceul de Artă, cu profesori minunați Colegiul de Artă Plastică din Chișinău și Institutul Surikov, unde mi-am făcut mai târziu studiile postuniversitare. Am fost acceptată la Moscova cu condiția să mă întorc în Moldova și să predau la noua Facultate de Arte Plastice a Institutului de Artă. Așa s-a și întâmplat, am lucrat mai mulți ani în acel institut, fiind șefa Catedrei de Grafică. În 1995, ca membră a delegației de creație a Ministerului Culturii din Moldova am venit în Franța și de atunci locuiesc aici…
Natalia Shmurgun: Cum a început drumul dumneavoastră în pictura abstractă, cum a apărut interesul inițial pentru ea? Cum ați ajuns dumneavoastră, un om cu o educație academică aprofundată, care a desenat de mii de ori toate acele ulcioare de ceramică, capete de gips, torsuri goale, să vă dați seama că sunteți un artist cu o gândire abstractă?
Alina Cociere: La Institutul Surikov școala era destul de austeră și, evident, de factură socialist-realistă. Dar, în mod ciudat, se baza pe canoanele epocii Renașterii. Toate erau foarte figurative, aș spune chiar ultra figurative, și nu era permisă nicio abatere, altfel erai exmatriculat. Avangarda nu se preda, dar știam despre ea, deși era din domeniul interzisului. Am făcut cunoștință cu avangarda sovietică a anilor ’60 mult mai târziu, în perioada Perestroicii, iar mai târziu la expozițiile europene.
După terminarea studiilor nu am pictat aproape niciodată lucrări figurative. Mă plictisea să creez și să privesc tablouri de care nu poți fugi, care își impuneau propria lor istorie. Încă de la Chișinău am încercat să experimentez simbolismul, însă când m-am mutat în Franța, mi-am pus întrebarea – cum mă dezvolt mai departe? Eu, îmbibată de arta Egiptului antic, de Renaștere, impresioniști, trăiesc în vremea mea și nu vreau să repet ceea ce a trecut deja. Pe de altă parte, nu îmi era apropiat abstracționismul pur al părinților fondatori ai modernismului. Eram în cea mai reală criză existențial-creativă.
Odată, plimbându-mă prin pădure am văzut cum curgea o cascadă cu apă limpede pe sub mușchiul verde și totul era atât de dinamic și viu încât m-am gândit: ,,exact așa trebuie să fie și pictura mea!”. Ca acea cascadă – schimbătoare și intangibilă. Atunci am înțeles că nu trebuie să simt obiectul pe care îl pictez, ci ceea ce vine dinspre el sau dinspre mine atunci când îl pictez.
Reflets d’eaux fortes, 2009
Natalia Shmurgun: După părerea mea, abstracționismul este un fel de cifru, în spatele căruia pot exista multe semnificații. Care este sensul unei astfel de picturi pentru dumneavoastră?
Alina Cociere: Dacă ne uităm la „Pătrat alb pe fond alb” al lui Kazimir Malevich, vârful abstracției pure, am putea vorbi de misticism. Pentru mine însă este un punct mort, pentru că în absența vizualului este dificil să obții orice fel de experiență emoțională. Abstracția expresivă reușește să facă acest lucru. Pentru că fiecare om simte și interpretează o asemenea pictură într-un mod diferit, și prin percepția individuală își creează propria lui galerie de imagini induse. În asta constă magia abstracției, care o deosebește de arta figurativă, care există strict într-un cadru limitat, lipsindu-i pe artist și pe privitor de libertatea absolută.
Scopul principal al abstracției nu este să spună o poveste, ci să activeze imaginația și, eventual, să provoace un șoc mental. În abstracție nu există context, lucrez instinctiv cu pete, echilibrate cromatic. La început, când cineva încerca să mă convingă că vede contururile unor obiecte reale în tablourile mele, mă frământam mult, nu înțelegeam cum ar putea vedea ceea ce eu nu pictasem și încercam să vin cu corecturi pe lucrare. Mai târziu am înțeles că nu trebuie să fug de mine însămi și să continui să pictez din instinct. Important este să vorbești sincer și atunci vei găsi pe cineva care te va înțelege.
Natalia Shmurgun: Există un stereotip conform căruia multor artiști tineri le place să se folosească de arta abstractă, încercând astfel să mascheze propria lor lipsă de talent. Ce credeți despre asta?
Alina Cociere: Cred că această abordare este o prejudecată, pentru că sunt mulți oameni obișnuiți să perceapă pictura doar în forma sa clasică, respingând abstracția și atribuindu-i toate păcatele posibile. Arta de proastă calitate poate fi pretutindeni, indiferent că este abstractă sau figurativă. Mulți pictori s-au confruntat și se confruntă cu critici, nici Picasso nu a fost o excepție în acest sens. Către finalul vieții a încercat să picteze ca un copil, deși era un mare artist și putea face orice…
Natalia Shmurgun: Se observă, acum, o tendință foarte la modă – trecerea către arta digitală. Unii experți cred că acesta este viitorul. Ce părere aveți despre acest fenomen? Și credeți că va exista un conflict între pictura tradițională și pictura digitală sau cea conceptuală?
Alina Cociere: Nu există și nu va exista niciun conflict! Respect și accept acest tip de artă, ca și orice alt tip de artă care aduce cuiva satisfacție spirituală sau estetică. Pe mine această tendință nu mă tentează. Ador mirosul de diluant, aplic singură grundul pe pânze și lucrez numai la lumina naturală dinspre nord. Nu folosesc trucuri tehnologice, îmi place când o tușă de pensulă este făcută „pe viu”, ca în desenele gravate pe stânci.
Astăzi arta conceptuală este mai degrabă un fenomen sociologic care se adresează emisferei raționale a creierului uman. Arta conceptuală este legată de discurs: pictorul are o idee și o expune. Merg foarte des la expoziții de artă contemporană, uneori sunt săli luxoase goale, cu un coș de gunoi în mijloc. Vizual, o astfel de instalație nu aduce nicio satisfacție, dar înțelegi pentru ce a fost făcută.
Tondi, 2004
SĂ TRĂIEȘTI, SĂ CREEZI, SĂ IUBEȘTI…
Natalia Shmurgun: Ce evenimente și ce impulsuri provoacă și declanșează în dumneavoastră procesul creativ? De ce aveți nevoie pentru a începe să pictați?
Alina Cociere: Singurul lucru de care am nevoie este o stare psihologică. Nu cred în inspirație, ea nu există. Arta este muncă, pictez tablouri pentru că nu pot, nu vreau și nu știu să fac altceva. Este acea energie creatoare care se află în mine și care trebuie scoasă, golită, altfel înnebunesc. Când vin la atelier și văd o pânză albă, îmi doresc să o pictez cât mai repede posibil, uneori îmi dau frâu liber atât de mult încât supraîncarc tabloul și fug de el.
Natalia Shmurgun: Se spune că mulți oameni creativi au ritualuri înainte de a se apuca de lucru. Hemingway, de exemplu, obișnuia să ascută 12 creioane obișnuite înainte de a se așeza să scrie o povestire. Aveți cumva un ritual asemănător?
Alina Cociere: O încălzire este, desigur, necesară. Este imposibil ca atunci când ești singur cu tine însuți să te așezi și să începi să pictezi imediat. Când locuiam la Chișinău, îmi începeam ziua în atelierul de la etajul 12… spălând podeaua, nu conta că era curată sau murdară. O spălam pentru că aveam nevoie de senzația de gol pentru a mă putea concentra asupra lui și apoi pentru a-l umple. Acum nu mai am acest ritual, doar mă uit îndelung la stadiul anterior al picturii începute și când ceva îmi ,,agață privirea”, încep să lucrez.
Natalia Shmurgun: Munca unui artist este deseori romanțată, considerându-se că este vorba despre un om ciudat, din altă lume, care petrece zile întregi în atelierul său, gândindu-se la picturi. În ce constă viața dumneavoastră de zi cu zi?
Alina Cociere: Nu lucrez în fiecare zi, pictez pe perioade. Când vin la atelier, beau mult timp cafea pentru a mă monta. Nu reușesc întotdeauna, pentru că de la fereastra mea se deschide cel mai frumos peisaj montan din Alpii Sudici. În urmă cu circa 15 ani mă plimbam cu partenerul meu și, dintr-odată, am văzut, la lăsarea întunericului, niște mici clădiri de piatră și un pod medieval. Priveliștea era ireală, nelocuită și, într-un fel, din lumea de dincolo. S-a dovedit a fi o moară din secolul al XVII-lea. Ne-a impresionat, ni s-a lipit suflet și, din fericire, am reușit să o cumpărăm și să o restaurăm. La început nu puteam să lucrez deloc, mă uitam fără încetare, ca vrăjită, la această frumusețe.
Eu pictez pânze destul de mari, fără grabă și pentru a nu mă despărți de ele cât mai mult timp. Când vine totuși acel moment, mă cuprinde un fel de tristețe, ca și cum s-ar termina viața. Dacă e romantism, așa să fie…
Fleurs du mal, 2016
PUTEREA ARTEI
Natalia Shmurgun: V-ați păstrat cumva legătura interioară cu Replica Moldova? Pictorița cărei țări simțiți că sunteți?
Alina Cociere: Nu duc dorul mămăligii, dacă la asta vă referiți, și nici al noțiunii de patrie în sensul său clasic. M-am născut în Moldova, locuiesc de mulți ani în Franța, poate peste câțiva ani mă voi muta în altă țară. Patria mea este oriunde pot picta și expune tablourile. În general, geografia și genul nu fac parte din sistemul meu interior de coordonate. Nu cred că trebuie să îți poziționezi apartenența către un grup etnic. Nu are nimic de-a face cu arta.
Natalia Shmurgun: Se simte oare diferența între posibilitățile de realizare creativă în Europa și ceea ce a fost în perioada sovietică, atunci când ați început?
Alina Cociere: Unui artist îi este mai ușor să avanseze și să își construiască o carieră acolo unde a studiat, unde se află cercul său de contacte și interese. Când ajungi undeva unde nu te așteaptă și nu te cunoaște nimeni, te afli în circumstanțe complet noi, în care trebuie să începi de la zero. După un timp, în spațiul nou, ți se înnoiește complet imaginea lumii. Este nevoie de adaptare și omul își capătă libertatea.
În perioada sovietică, exista o altă realitate legată de sistemul de achiziție al tablourilor de către Ministerul Culturii sau comisiile de expoziții, etc., ceea ce complica componenta financiară a vieții unui artist. Am decis pe atunci că nu voi picta nimic comandat în spiritul realismului socialist și am preferat să predau.
Natalia Shmurgun: În ultimii câțiva ani lumea s-a schimbat cu rapiditate, cât de mult v-a schimbat pe dumneavoastră?
Alina Cociere: Dacă vorbim despre lockdown, acesta a devenit, pentru mine, un fel de instigator creativ. Îmi este foarte greu să trăiesc fără expoziții, îmi lipsește mereu atmosfera din muzee, iar când la un moment dat toate acestea au dispărut, am decis să fac remakeuri ale picturilor mele preferate. Printre acestea se numără lucrări de Dürer, Caravaggio, Van Dyck și alții. Mi-am creat un muzeu personal – o serie de 15 replici mari.
Iar dacă vorbim despre războiul și tragedia din Ucraina, cu asta nu te poți împăca niciodată.
Natalia Shmurgun: Ce credeți că vor spune omenirii, peste 100 de ani, tablourile pictate astăzi?
Alina Cociere: Kazimir Malevich a spus cândva: „Arta nu are nici viitor, nici trecut, deci este prezentul etern”. Sunt absolut convinsă că arta este atemporală, bine ancorată în inimile noastre, și în pas cu aspirațiile noastre de astăzi. Când mă uit la statuetele egiptene, la picturile epocii Renașterii, la tablourile lui Caravaggio sau chiar la Mona Lisa, nu văd mileniile sau secolele care ne despart, ci simt un singur puls și o singură energie. Lucrul ăsta se simte puternic în Muzeul din Pompei, de exemplu, atunci când admiri frescele, îngropate cândva sub un morman de cenușă vulcanică. Uneori mi se pare că le-aș fi pictat eu însămi, fiind atât de conforme cu fluxul meu de transformare a realității înconjurătoare.
Nimeni nu a spus-o mai bine decât Faust: „Ars longa, vita brevis est”.
Antichambre du Jugement Dernier, 2012
Un interviu de Natalia Shmurgun, traducere din limba rusă Natalia Polikarpov
