ARBOR JURNAL
Scriitorul Serafim Saka. 1973. Muzeul Național de Artă al Moldovei. Valentina Rusu Ciobanu
Câteva texte aniversare sau comemorative, câteva pagini de amintiri şi, răzleţ, câte un articol academic, e toată oferta Google când vine vorba de scriitorul basarabean Serafim Saka. Coleg de generaţie cu Vasile Vasilache, Vladimir Beşleagă sau Aureliu Busuioc, Saka e parte din plutonul clasicilor literaturii postbelice din stânga Prutului, încă prea puţin cunoscuţi în România. Paşi mici se fac pentru recuperarea lor; recent, printr-un proiect al asociaţiei Arbor, câţiva dintre şaizeciştii basarabeni au beneficiat de o lectură critică proaspătă, fixată în exegeze, între care unele semnate Marius Chivu, Cosmin Ciotloş şi Bogdan Creţu. Întrebarea e dacă i-am aplica lui Serafim Saka acest exament al recitirii la zi, cum ar arăta el ?
Spirit incomod, polemic, lucid, scriitorul a debutat la sfârşitul anilor ’60 cu proză scurtă, a publicat apoi două romane – Vămile (1972) şi Linia de plutire (1987) la distanţă de un deceniu şi jumătate între ele, răstimp în care a fost hărţuit de cenzura comunistă – şi câteva volume remarcabile de interviuri despre condiţia intelectualului în regimul opresiv sau despre Basarabia în Gulag. Dar cartea care-i repoziţionează întreaga operă e o autoficţiune postumă, apărută în 2013, la doi ani de la moartea sa, intitulată sonor eminescian Pe mine mie redă-mă. Păstrând proporţiile, cu Saka s-a petrecut ceea ce s-a întâmplat cu Mihail Sebastian odată cu publicarea Jurnalului (aşa cum remarca într-un articol Răzvan Voncu) sau cu Ion D. Sîrbu, odată cu apariţia însemnărilor din anii ’80 şi a corespondenţei, adică o redesenare radicală a profilului scriitoricesc în posteritate, memorialistul trecând înaintea prozatorului. Apropiindu-l pe Saka de Sîrbu, e seducătoare şi o anumită afinitate stilistică între cei doi, care împărtăşesc aceeaşi intransigenţă etică, acelaşi geniu al oralităţii şi al formulelor ironice.
Romanul autobiografic postum e construit pe o memorie multiplu traumatizată, iar înţelegerea acestei suferinţe ajută la descifrarea resorturilor care animă scrisul prozatorului Serafim Saka, aşa cum se vede în cele două titluri de maturitate, Vămile şi Linia de plutire. Pe scurt: formula lui are un relief aparte, uşor recognoscibil, care-l individualizează în raport cu colegii de generaţie. Scrie o proză cu precădere citadină, într-o limbă română modernă, plină de neologisme, asta în timp ce, contemporani cu el, Ion Druţă, Vladimir Beşleagă sau Vasile Vasilache rămâneau cantonaţi în ruralul basarabean. Un spaţiu agrest, e drept, primenit cu succes în câteva romane de referinţă, prin experimentări faulkneriene (Zbor frânt) sau prin parabolă (Povestea cu cocoşul roşu).
Dar care e trauma fondatoare la Serafim Saka? E una identitară: biografică, istorică şi lingvistică. Scriitorul trăieşte pe propria sa piele vicisitudinile istoriei sovietice. Se naşte în satul Vancicăuţi, în regiunea ucraineană Cernăuţi, îşi pierde de timpuriu părinţii: tatăl căzut pe front, în România, „cu moarte de neerou“, în 1944, mobilizat în armata sovietică, mama, răpusă de tifos. E luat în grijă de un unchi care e condamnat politic şi care face şase ani de gulag. Ca student la Chişinău, când e impusă trecerea la grafia chirilică, aplică o metodă ingenioasă de supravieţuire în limba maternă, învăţând neologisme dintr-un dicţionar românesc clandestin: „Învăţam cuvintele ca pe o poezie – profund – adânc, imediat – chiar acum, disperat – deznădăjduit, enigmă – taină, etern – veşnic –, până deveneau limbă. Încântaţi de sonoritatea neologismelor, le întrebuinţam când era şi când nu era cazul, pentru care încântare eram învinuiţi că stricăm mlădioasa limbă moldovenească, teorii neroade de care nu putem scăpa nici până azi.“
Se pare că „poezia“ din tinereţe i-a forjat definitiv profilul stilistic în care distingem limbajul destul de conceptualizat, neologizat, de altfel pe măsura eroilor săi, care sunt cu precădere intelectuali idealişti, cu gustul disputelor teoretice şi-al despicării firului în patru. Materia epică e deficitară, nu se întâmplă mare lucru în romanele lui Serafim Saka, în schimb personajele vorbesc enorm, se duelează în cuvinte, iar simţul replicii e unul remarcabil, lăsând uneori senzaţia că romanele ar fi, de fapt, nişte piese de teatru deghizate. Dialogul are spontaneitate, ritm, jocuri de cuvinte, toate trădând mâna experimentată a autorului care făcuse cursuri de cinematografie la Moscova şi tradusese din marii dramaturgi ruşi şi sovietici.
În Vămile, de pildă, centrul de greutate îl reprezintă arhitectul Delaoancea, un creator vizionar ca „bietul Ioanide“ sau ca eroii camilpetrescieni care „văd idei“, gata să experimenteze înălţarea unei aşa-zise case pentru toate timpurile, un imobil de 28 de etaje. Construcţia e sistată în aşteptarea unor evaluări seismice, iar arhitectul protestează faţă de mediocritatea colegilor de breaslă care-i opriseră proiectul, redactând o cerere paşnică, extrem de laconică: „Vă rog izbăviţi-ne pe Noi de Voi“. Tot romanul se petrece în 24 de ore, în acelaşi decor, în apartamentul arhitectului, şi e un maraton de discuţii cu soţia Irina, cu şeful Gologan şi cu o subalternă care visează în taină la el. Conversaţiile îi aduc o sumă de revelaţii ale unor trădări – din partea soţiei, care în calitate de expert semnase pentru îngheţarea proiectului, din partea şefului invidios, care-i fusese odinioară bun prieten –, dar şi un examen interior. Personajele sunt atât de schematice, încât înfruntarea lor înseamnă de fapt ciocnirea unor Weltanschauung-uri. În ochii celorlalţi, Delaoancea păcătuieşte printr-un exces de idealism, care devine monstruos în raport cu existenţa concretă. Înţelegem că soţia îi dă o lecţie de viaţă şi de arhitectură din frustrare; îi reproşează că e „corijent la obiectul principal al vieţii“, adică dragostea, şi că trăieşte „atât de sus că nu vede femeia de lângă el“.
Aparent textul n-are nicio miză politică, nu conţine nicio trimitere explicită la realitatea sovietică sau la principiile omului nou, propunând doar o dramatică dezbatere despre condiţia creatorului, prins între intransigenţă şi concesie. În subtext însă, efectul subversiv e evident, căci revolta arhitectului nu e doar o punere la punct a incompetenţei, ci şi un gest contra ierarhiei oficiale a regimului şi contra dublului discurs al „gândirii captive“.
Al doilea roman, Linia de plutire, „un roman despre ratare şi rataţi“, cum îl numeşte însuşi autorul (şi care i-a adus probleme cu cenzura), arată o construcţie mult mai elaborată, un personaj-martor, Costin, care se întoarce în oraşul tinereţii după mulţi ani şi consemnează descompunerea morală a foştilor apropiaţi. E o lume fără ieşire, cu portrete de mare acuitate, psihologii ale degradării cu iz dostoievskian, în care ies în evidenţă personaje memorabile. Tenorul Leon Cavalul, zis Solo, îşi pierde vocea şi-şi ratează existenţa din cauza unui eşec matrimonial, şi duce un război de uzură cu rivalul lui, actorul Jelea, amândoi naturi excentrice şi cabotine. Tabloul e întregit de Alec, afacerist cu obiecte de artă, fost inspector teatral, cu faimă literară construită prin fraudă, prin însuşirea muncii timidului traducător Duminică.
O scenă centrală de deambulare bahică, în care vedem boema artistică seducând, jucând cărţi şi alcoolizându-se, îndreptăţeşte apropierea eroilor lui Serafim Saka de craii lui Mateiu Caragiale. Observaţia o făcuse mai demult Dan Mănucă într-un articol. La Saka, însă, caricatura e mult mai groasă. În cartea lui, tragedia nu e posibilă pentru că e permanent subminată de o supralicitare bufă. Lovite de soartă, personajele se complac în starea lor, îşi verbalizează cu voluptate durerile şi mizeria interioară.
Costin, personajul principal, are până la sfârşit o aură de mister. Fost student la drept, fost cronicar teatral, el dispare câţiva ani, iar explicaţiile absenţei rămân ambigue; nu ştim până la capăt dacă eroul a fost la închisoare sau dacă s-a retras de bună voie într-o izolare silvestră. Povestea lui e expediată cam abrupt, la final, când iubita regăsită se sinucide enigmatic.
Când disecă natura umană cu bisturiul ironiei şi-al caricaturii, naraţiunea lui Serafim Saka e la cele mai înalte cote. Însă autorul nu-şi poate înfrâna mereu puseele speculative care-l împing să facă filosofia existenţei, parazitând inocent povestea cu glosări truistice despre destin, dor sau alte înclinaţii omeneşti.
Proza stranie şi intelectuală a lui Serafim Saka reprezintă o bornă în peisajul romanului postbelic din stânga Prutului. Şi rămâne deschisă discuţia propusă de Răzvan Voncu dacă nu cumva în canonul basarabean ar trebui valorizat mai pregnant tipul lui de scriitură în detrimentul celei tradiţionaliste a ultraconsacratului Ion Druţă.
Mirela Nagâț (n. 1977) este cronicar literar și realizatoarea emisiunii „Cooltura” (TVR 1)
